Neputinţele puterii

Europa se îndreaptă, cu paşi repezi, spre planul B. Salvarea Greciei şi a monedei Euro, simultan, poate fi o creştinească şi sublim morală, ori politică aspiraţie, dar, din punct de vedere practic, este o imposibilitate. Diagnosticul acesta nu l-am pus eu, ci reuniunea mini-ştrilor de finanţe ai UE care nu a dat drumul următoarei tranşe de fonduri pentru Grecia, constatînd că autorităţile de la Atena nu au nicio şansă să impună populaţiei graficul masivei austerităţi bugetare, botezat plan de salvare. Un plan care ar trebui ţinut în prinză nu doar o lună, ori un an, ci cîteva decenii, pentru ca cei care au "cumpărat" datoriile Greciei să-şi scoată profitul promis de dobînzi şi parte din capitalul investit. Problema este aceea că populaţia Greciei pare dispusă mai degrabă să dea foc instituţiilor puterii, decît să se întoarcă, pe cale democratică, la sărăcia de acum 50 de ani. Care este planul B? Trimiterea Greciei acolo unde se afla înainte de a deveni "povestea de succes" a Euro, aşa cum a proclamat-o un abulic şi sub-mediocru euro-politician, cu două mandate de Preşedinte al Comisiei Europene. Adică, unde să se întoarcă? Păi, la sărăcia de acum 50 de ani (ori mai rău!), pe ce cale o vrea ea, dacă nu-i convine "calea europeană"!

De ajuns, oricum, tot acolo va ajunge, singura necunoscută este cu ce consecinţe pentru sistemul politic şi social al ţării. Prima şi cea mai tulburătoare întrebare este dacă Grecia va putea supravieţui, ca sis-tem democratic de tip european, după ce va fi izgonită din Raiul euro-uniunii. Iar, răspunsul cel mai probabil este: NU! Nicio formaţiune politică nu va putea să se susţină la putere, prin vot popular, propovăduind şi punînd în practică planuri de sărăcire accelerată a populaţiei. Pentru ca oamenii să accepte aceast drum este nevoie de o situaţie extremă, ceea ce în cursul istoriei a însemnat fie război extern, fie război intern, "încununate" prin regimuri de dictatură. De altfel, Grecia, dintre toate statele europene, este cel care a intrat de cele mai multe ori în "incapacitate de plată" în ultima sută de ani, iar istoria politică ne spune ce s-a întîmplat în acele vremuri, adică de ce Grecia s-a avîntat cu atîta uşurinţă în războaie de care nu avea nicicum nevoie, ori a căzut pradă dictaturilor militare, mult mai des decît alte state. Şi cu idealurile europene, ale democraţiei care s-a născut pe meleaguri elene....pe astea, cine le "reperează"? Poate domn Nae! În starea de confuzie şi lipsă de coerenţă politică în care se află, Europa va strîmba din nas, ştii... aşa... a "pute", ca şi cînd nu i-ar mirosi şi ei picioarele, dar nu va face nimic pentru a împiedica dezastrul, pentru simplul motiv că nu are interes să facă ceva. Dimpotrivă! Or, va face cam acelaşi lucru pe care l-a făcut şi cu Iugoslavia. Va cheltui vreo 10 ani de război la foc mic, de acţiuni diplomatice tip "ori faci ca mine, ori te mai bombardez oleacă", respectiv de acţiuni umanitare, gen "iaca ce puri şi darnici suntem noi, respectiv, ce murdari şi haini sunt sălbaticii ăia care se omoară între ei", cu efect unic şi pe termen lung sărăcirea drastică a populaţiei, eventual, împărţirea ţării în cîteva regate-cetăţi, ca în vremurile de glorie ale homericei antichităţi. Grecia are "şansa istorică" să devină "Primul stat eşuat cu sprijinul şi prin contribuţia directă a Uniunii Europene". Iar lista candidaţilor nu se va opri la Grecia. Dacă bătălia precedentului va fi cîştigată, partizanii soluţiilor deconstructiviste îşi vor putea promova agenda mult mai lesne şi mai rapid.

Secolul XXI s-ar putea dovedi, din această perspectivă, mult mai "interesant" decît îşi închipuie majoritatea celor care se auto-liniştesc astăzi inhalînd din pungă aburii toxici, dar euforici, ai discursului politic despre "stabilitate". Asaltul asupra ordinii mondiale bazată pe state "suverane şi egale în drepturi" a fost de mult lansat. Pentru Europa, acest fapt înseamnă destructurarea soluţiei willsoniene, brevetată la sfîrşitul Primului Război Mondial şi susţinută cu tot mai puţin entuziasm de marile puteri pînă la jumătatea secolului XX, bazată pe apariţia unei puzderii de entităţi statale mici şi mijlocii, cu rolul de buffer între marile puteri competitive ale Europei, Asiei ori Americii. Astăzi, aces-te buffere nu mai sunt necesare, mai rău, încurcă conturarea rapidă a noului proiect, bazat pe entităţi imperiale de gradul I şi II, fiecare dintre ele administrînd un "areal vasalizat". Pentru iniţiaţi, Modelul 4 plus 6! În centru, patrulaterul zonei imperiale de gradul I, echilibrat prin două balanţe de putere încrucişate: SUA-Rusia, China-India, iar pe fiecare arie continentală cîte două entităţi de tip imperial de gradul II, de asemenea formînd un sistem local tip balanţă de putere: Germania-Franţa, Japonia-Coreea (unificată), respectiv Mexic-Brazilia. Acesta este edificiul la care se va lucra în prima jumătate a acestui secol. Iar pentru realizarea lui, nicio demolare nu va fi prea costisitoare, fie că vorbim despre statele mici şi mijlocii ale marilor arii continentale, ori despre organizaţii internaţionale ca ONU, Uniunea Europeană, NATO ori alte construcţii ale lumii revolute, bazată pe disiparea puterii. Slăbiciunile puterii democratice au fost dovedite, atît în plan intern, cît şi în contextul sistemului internaţional. A venit vremea ca ele să fie înlocuite de soluţiile puterii imperiale! Acesta este mesajul!

Păi... parcă am mai trecut o dată prin faza aceasta? Aşa este! Roma, Elada, Persia şi alte construcţii statal-politice s-au dezbărat, la rîndul lor, de "neputinţele democraţiei" pentru a se împodobi cu atît de fascinanta hlamidă imperială. Şi, cel puţin cîteva sute, dacă nu chiar mii de ani, unele au generat ordine, cultură, bunăstare! După care... neputinţele puterii au prăbuşit marile edificii şi ne-au lăsat din nou pradă ciclului, mai scurt, al formării şi erodării rebelelor democraţii.

Deocamdată, neputinţele puterii sunt cele care generează ciclurile alternante ale istoriei! Mai există şi alţi "viitori"? Mai există, doar că pentru a accede acolo este nevoie de o altă abordare. Nu de înlăturarea sau excluderea puterii (în orice sistem complex de interacţiune acest lucru este imposibil), ci de alte finalităţi, de alte valori, de alte soluţii pentru gestiunea puterii, care să facă imposibil sistemul actual, iremediabil bolnav de sindromul oglinzilor paralele: puterea îşi este sieşi unic referenţial şi unică finalitate.