Normalizarea politicii monetare nu mai este posibilă pentru că normalitatea nu mai există

Datoria Federal Reserve este "să ia de pe masă vasul cu punci tocmai când petrecerea este gata să se anime cu adevărat", declara odată William McChesney Martin, preşedintele băncii centrale americane între aprilie 1951 şi ianuarie 1970.

Înainte de criza financiară globală, bancherii centrali au arătat că sfatul lui Martin a fost complet uitat. Vasul cu punci a fost "ascuns", însă doar pentru a fi înlocuit cu "băuturi" mult mai tari, iar "furnizorii" au avut grijă să ţină masa mereu plină.

Ideea de bază a băncilor centrale era că nu trebuie intervenit pentru temperarea exceselor speculative, deoarece au la dispoziţie instrumentele necesare pentru eliminarea efectelor negative.

Criza globală declanşată în vara anului 2007 a arătat că această încredere a fost profund deplasată, iar consecinţele au fost dezastruoase.

Fără să-şi asume niciun fel de responsabilitate pentru criză, marile bănci centrale s-au lansat în operaţiuni fără precedent, privite în alte vremuri cu oroare nedisimulată, atât în cercurile politice cât şi în cele financiare.

Reducerea până la zero sau chiar sub acest prag a dobânzilor de politică monetară, precum şi programele masive de tipărire, cunoscute sub numele de "relaxare cantitativă", au determinat creşterea explozivă a bilanţurilor băncilor centrale (vezi graficul), pe fondul stimulării cu orice preţ a creşterii gradului de îndatorare.

Din ianuarie 2007, activele totale ale Federal Reserve au crescut de peste 5 ori până la jumătate lui 2014 şi au rămas acolo în ultimii doi ani, în condiţiile în care banca centrală americană nu a avut curajul să acţioneze, în ciuda declaraţiilor optimiste cu privire la perspectivele economice.

În cazul Băncii Japoniei şi al Băncii Centrale Europene, bilanţurile continuă să crească accelerat, ceea ce reprezintă un semnal al neîncrederii în propria poveste a redresării sustenabile.

Povestea nu mai este crezută nici de mari instituţii financiare internaţionale, care au început să le critice, tot mai deschis şi mai virulent, politicile monetare.

O analiză recentă de la Bank of America, cu titlul "Luaţi vasul cu punci de pe masă", a lansat "un apel dramatic pentru raţionalitate la nivelul Federal Reserve", după cum scrie Zerohedge, în condiţiile în care Fed-ul şi-a reconsiderat procesul de creştere a dobânzii. Economiştii băncii americane consideră că astfel se permite umflarea bulelor speculative. Oare nu este cam târziu pentru acest avertisment?

Într-un articol publicat pe site-ul Institutului Mises, investitorul Mark Spitznagel i-a acuzat pe colegii săi de breaslă şi pe analiştii critici faţă de băncile centrale că sunt "critici cu jumătate de normă". "Unde au fost aceste voci când a început totul, cu Greenspan în anii "90, dar mai ales cu Bernanke în 2008?", întreabă Spitznagel, unul dintre puţinii investitori care a avertizat cu privire la efectele negative pe termen lung ale politicilor monetare ultrarelaxate.

"Criticii de astăzi ai băncilor centrale, care nu au criticat programele de bailout şi stimulare monetară în urmă cu aproape un deceniu, şi-au rezervat critica doar pentru intervenţiile cu efecte negative asupra propriilor interese", mai scrie investitorul american, cu toate că "stimularea artificială a economiilor distorsionează structura pieţelor, iar aceasta nu mai poate fi înlăturată fără a distruge noile structuri".

O opinie similară prezintă şi patru profesori de la universităţi americane şi europene în lucrarea "Efectele reale ale politicii monetare neconvenţionale".

Viral Acharya, Tim Eisert, Christian Eufinger şi Christian Hirsch arată că dobânda zero sau negativă a BCE, împreună cu programul masiv de tipărire, a condus la o relativă stabilizare a sistemului bancar, însă efectele asupra economiei reale nu au fost cele aşteptate.

Creditul acordat de bănci s-a îndreptat mai ales către "firme de o calitate redusă, aflate deja în relaţii cu instituţiile financiare", şi a permis menţinerea artificială în viaţă a acestor "morţi vii".

În plus, autorii mai demonstrează că "firmele viabile din industriile dominate de firme zombi au suferit de pe urma alocării defectuoase a creditului, fiind încetinită astfel redresarea economică".

Acesta este unul dintre principalele motive pentru care băncile centrale amână, sub diferite pretexte, normalizarea politicii monetare: monstrul pe care l-au creat se va dezlănţui cu toată forţa sa pe mai multe fronturi şi va elimina rapid nu doar firmele din economia reală, ci şi sisteme bancare în întregimea lor.

Iar apoi, cum este justificată teama investitorilor şi bancherilor, când Janet Yellen, preşedintele Federal Reserve, a declarat, la sfârşitul lunii trecute, că nu se aşteaptă, pe durata vieţii sale, la o altă criză financiară?

Să fie semnalul contradictoriu transmis ulterior de Yellen, după anunţul conform căruia va fi temperat procesul de normalizare a dobânzii de politică monetară? Să fie de vină şi confuzia creată de mesajele recente ale lui Mario Draghi?

Se pare că toate au fost interpretate de pieţe ca "promisiuni" de menţinere deschisă a "robinetelor" monetare, iar rezultatul a fost creşterea burselor până la noi recorduri. Datele de la Bloomberg arată că săptămâna trecută valoarea pieţei globale a obligaţiunilor a crescut cu 600 de miliarde de dolari, iar pieţele globale de acţiuni au crescut cu 1,6 trilioane, până la 76,9 trilioane de dolari, un nou record istoric, echivalent cu 102% din PIB-ul mondial.

Aparenta euforie a jucătorilor de pe piaţă nu a fost afectată deloc, se pare, de avertismentul venit de la FMI. În opinia directorul general al instituţiei, Christine Lagarde, declaraţiile preşedintelui Federal Reserve ar putea fi premature, nefiind exclusă apariţia unei alte crize financiare.

O altă critică, mult mai "calmă" şi marcată parcă de o fatalitate prea puţin ascunsă, vine de la Aleksandar Kocic, analist al pieţei derivatelor în cadrul Deutsche Bank.

În nota sa adresată clienţilor, preluată de Zerohedge, Kocic arată că politicile economice adoptate după criză au fost o extensie a ceea ce este cunoscut, în context politic, sub numele "stare de excepţie", respectiv "legile pieţei trebuie suspendate pentru a restabili funcţionarea normală a pieţelor".

Din păcate, această suspendare nu a fost temporară, iar prelungirea programelor de stimulare pe termen nedefinit a condus la "atrofierea mecanismelor tradiţionale de transmisie, la alterarea ireversibilă a comportamentului investitorilor, a funcţionării şi dinamicii pieţelor", după cum scrie Kocic.

Cu alte cuvinte, normalizarea politicii monetare nu mai este posibilă pentru că normalitatea nu mai există, ci ne aflăm "într-o permanentă stare de excepţie", conform afirmaţiilor analistului de la Deutsche Bank.

În noua realitate, politica monetară a Federal Reserve susţine simultan preţul obligaţiunilor, preţul acţiunilor şi cursul dolarului, în condiţiile în care "aceasta reprezintă o deviaţie radicală de la corelaţiile tradiţionale între cele trei clase de active (pe termen lung, dacă două cresc, una trebuie să scadă)".

Aleksandar Kocic mai scrie că "relaxarea cantitativă a acţionat ca o asigurare gratuită pentru deţinătorii activelor financiare riscante şi a funcţionat efectiv ca un venit universal de bază pentru cei bogaţi".

Creşterea inegalităţii veniturilor ca urmare a politicilor monetare ultrarelaxate a condus şi la creşterea tensiunilor sociale, al căror punct critic nu este cunoscut, însă este evidentă incapacitatea autorităţilor guvernamentale de a face ceva în acest sens.

În ciuda declaraţiilor preşedintelui Federal Reserve, o nouă criză financiară, mult mai mare decât cea declanşată în urmă cu zece ani, este inevitabilă.

Iar atunci se va vedea că băncile centrale nu sunt doar inutile, ci reprezintă instituţii depăşite din punct de vedere istoric, care au devenit obstacole masive în calea restructurării fundamentale a economiei globale.