O campanie electorală irosită

Încă o campanie electorală irosită! După căderea comunismului, românii nu au avut şansa să facă experienţa vreunei campanii electorale coerente şi deschise. Nu, niciuna din campaniile electorale pentru alegerile prezidenţiale de după 1990 nu a oferit vreo perspectivă asupra politicii. Dintru început puternic personalizate, campaniile prezidenţiale au fost puse sub semnul marketingului politic. De la "Un preşedinte pentru liniştea noastă" situaţia nu a făcut decât să degenereze. Şi aceasta pentru că marketingul politic este contrariul politicii. Marketingul poate "face" preşedinţi, dar nu poate "face" şi politica acestora odată ce au fost "aleşi". Iar marketingul nu are cum deveni un program politic, aşa cu num poate fi nici vreun program de cercetare sau producţie. Marketingul vinde! Dar cetăţenii nu sunt cumpărători! Şi de aceea sunt înşelaţi de fiecare dată! Căci un preşedinte redus la nivelul pastei de dinţi nu poate oferi prea multe ţării sale. În afara unui "program" de continue scandaluri de presă!

În aceste condiţii nu e de mirare că programele candidaţilor pentru alegerile din 2014 rămân banale exerciţii obligatorii pe care echipele de campanie le realizează fără entuziasm şi într-un spirit de totală confuzie. În fond, campaniile nu se câştigă cu programe! Şansa de a da mai multă consistenţă alegerilor prezidenţiale a fost ratată în 2009 când, deşi fuseseră separate de alegerile parlamentare, dezbaterea s-a făcut asupra unor teme colaterale.

Inspirate din campaniile prezidenţiale americane, eventual franceze, campaniile candidaţilor români se raportează la portretul robot al unui preşedinte-şef de guvern care nu are nicio legătură cu sistemul constituţional românesc. Programele prezentate, dar şi discursul de campanie, nu fac decât să alimenteze aşteptări imense din partea unui preşedinte care nu are prerogative importante. Nici programul lui Victor Ponta, "Marea unire a românilor", nici cel al lui Klaus Johannis, "România lucrului bine făcut", nu sunt programe prezidenţiale, ci programe de guvernare pentru două mandate. Dar niciodată după 1990, niciun preşedinte al României nu a reuşit să controleze un mandat întreg o majoritate prezidenţială care să compenseze absenţa mijloacelor constituţionale de intervenţie în politica guvernamentală. Şi, oricare va fi (dacă va fi), modificarea Constituţiei nu se va putea ajunge la un sistem care să ofere preşedintelui mai multă putere în detrimentul guvernului şi al partidelor. Nici n-ar fi de dorit, căci logica atât de clamatei şi de puţin înţelesei separaţii a puterilor în stat este să asigure controlul reciproc al puterilor pe fundalul unei societăţi civile care să asigure condiţiile practice ale libertăţii cetăţeneşti.

Promovarea modelului preşedintelui-şef de guvern a generat, de altfel, confuzia care a antrenat şi derivele prezidenţialismului românesc cum că preşedintele ar fi unicul centru al puterii politice. Accentuate în ultimul deceniu de caracterul conflictual al lui Traian Băsescu, aceste tendinţe au determinat un fond de instabilitate politică care riscă să antreneze România într-o spirală periculoasă. Preşedintele român nu este un "rege" ales precum în SUA sau Franţa, ci cel mai înalt "funcţionar" al ţării. El ar trebui să asigure condiţiile consensului din care se degajă interesul general. Ori, departe de această mediere, preşedintele român s-a complăcut în a genera cât mai multe linii de conflict, dovedind o viziune prea puţin constituţională a politicii.