O campanie rasistă

În studioul CNN era stupoare. Tocmai se anunţaseră rezultatele şi era clar că Donald Trump fusese ales Preşedintele Statelor Unite. Unul dintre comentatori, negru, a izbucnit: "It's a whitelash!". Termenul este greu de tradus, însă ideea sa era simplă. Trump ar fi un rasist care a ajuns la putere pe baza votului albilor, motivaţi anume de ura împotriva non-albilor. În engleza americană formula comentatorului respectiv este, practic, o insultă.

Am mai spus-o. În condiţiile degradării extreme a culturii democratice contemporane, nu mă mai miră nimic. Însă trebuie să mai adaug ceva.

Cel mai radical moment al campaniei a trecut cu totul neobservat de "komentariatul" Stângii. În prima dezbatere dintre Donald Trump şi Hillary Clinton, aceasta din urmă a fost întrebată despre faptul că închisorile sunt pline de negri. Reprezentanta Partidului Democrat a spus că această situaţie se datorează... rasismului sistematic al judecătorilor americani.

Am trăit să o auzim şi pe asta... Republica americană are o tradiţie extraordinară în materie de Justiţie. Pentru orice om raţional judiciarul american merită, ca sistem, respect şi admiraţie. Însă pentru Hillary Clinton, judecătorii americani sunt doar nişte rasişti care închid negri. Un atac atât de radical la baza Constituţiei americane nu cred că a mai fost încercat de niciunul dintre candidaţii la şefia Executivului.

În aceste alegeri, Stânga a lipit peste toţi oponenţii săi eticheta de "rasist". Te plângi că este prea multă emigraţie? Eşti rasist. Este prea multă violenţă pe străzi? Eşti rasist. Observi că universităţile au intrat în declin? Eşti rasist. Chiar dacă nu ai spus nimic la adresa nici unei rase, nici unui grup. "Lasă că ştim noi! De fapt ai vrut să spui că".

În altă emisiune, tot la CNN, o doamnă (de culoare neagră) îl întrerupea în permanenţă pe un domn (de culoare albă) pentru a îl acuza de rasism. Omul a încercat să explice că nu este vorba de aşa ceva. Nimic. Doamna i-a tăiat-o scurt. "Unul ca dumneavoastră nici nu are dreptul să spună ce este rasismul!".

Aici am ajuns. Să nu ne mai mirăm că alegătorii s-au săturat.

Cei mai mulţi dintre ei doreau să audă lucruri cu sens. Spre exemplu, de ce anume unele cartiere nu mai sunt sigure? Sau de ce oamenii nu mai au slujbe în oraşe care altă dată erau invidia lumii industrializate?

Repet: să nu ne mirăm că alegătorii au început să dezerteze partidele tradiţionale. Puterea în aceste grupări a fost preluată de o clasă de activişti de profesie. Care au impus altă agendă decât aceea normală. Alegătorii doreau să afle despre salarii, taxe, sau despre siguranţa străzilor. Şi le-au fost oferiţi... Beyonce şi Bon Jovi, pe post de experţi.

Laburiştii din Marea Britanie şi Democraţii din Statele Unite erau campionii drepturilor muncitorilor. Şi erau patrioţi. Un Clement Attlee, de pildă, s-a opus comunismului sovietic, a promovat Planul Marshall şi a fost unul dintre promotorii NATO. Pe vremea sa, laburiştii nu credeau nici în imigraţie nelimitată, nici în educaţie de faţadă şi nici în "ajutoare sociale" acordate celor care au decis că munca este prea obositoare.

Acum, Stânga şi-a asumat un discurs diferit. În viziunea sa, pe de-o parte sunt "victimele". Acestea au drepturi nelimitate. Inclusiv acela de a-şi bate joc de orice. Când a fost difuzată public o înregistrare cu Donald Trump făcând (în privat) comentarii batjocoritoare la adresa unor femei, imediat chestiunea a fost ridicată la rang de calamitate naţională. Când însă Madonna (cântăreaţa) a strigat de pe scenă, la Madison Square Garden, în faţa a mii de oameni, la un miting din campanie, că oferă sex oral tuturor celor care o votează pentru Hillary Clinton, nimeni dintre comentatorii Stângii nu a protestat. Şi nici când Robert de Niro a difuzat o înregistrare în care se arăta dispus să îi tragă o mamă de bătaie lui Trump.

Pe de altă parte, în universul Stângii, se află Vinovaţii. Albii, europenii, creştinii, protestanţii, capitaliştii. Oamenii sunt împărţiţi pe clase şi culori. Unora li se acordă avantaje, altora li se ţin predici.

Cândva, spiritele progresiste, de Dreapta sau de Stânga, au susţinut ideea unei societăţi în care fiecare are drepturi egale. În care culoarea pielii este irelevantă. În care religia sau sexul nu devin subiecte de reproş în tranzacţiile private sau în discuţiile civilizate.

Acum însă a venit vremea activiştilor. Printre cele mai deprimante momente din această campanie, pentru mine, a fost acela când am văzut emisiuni în care consultanţii Democraţilor făceau calcule electorale strict pe baza geografiei rasiale. "Nu putem pierde Florida, sunt X procente de hispanici acolo!"... Încercaţi să vă imaginaţi un consultant republican care afirmă, senin, că drumul spre victorie al candidatului său în (să zicem) Wisconsin este asigurat de majoritatea albă din acel stat...

Însă alegătorii din majoritatea statelor nu s-au mai lăsat înşelaţi de o campanie axată pe ură şi pe auto-victimizare. Pe scurt, asta s-a întâmplat.