O cauză a impasului american

A căuta cauza impasului american în privinţa creşterii plafonului datoriei publice în politica domestică americană este o abordare cel puţin lacunară. Cum se face că atât de fundamentaliştii - şi nu doar din punct de vedere economic - militanţi ai Tea Party Movement nu au descoperit decât acum, la aproape 100 de ani de la momentul promovării sale, caracterul nesănătos al creşterii continue a plafonului datoriei. Căci este pentru prima dată după 1917 când acest subiect provoacă o asemenea reacţie. Căci în 1917, atunci când SUA se pregătea să intre în Primul Război Mondial s-a stabilit prin Second Liberty Bond Act pentru prima dată un plafon al datoriei publice care se ridica atunci la 43 miliarde de dolari. Această legislaţie permite Trezoreriei americane să finanţeze efortul de război fără să mai aştepte aprobarea prealabilă a Congresului.

Tot în pragul unui război, de data aceasta cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1939 a apărut plafonul datoriei publice în forma pe care o cunoaşte şi astăzi. Acesta cuprinde întreaga datorie publică asumată de guvernul federal, inclusiv obligaţiunile. Prin acest mecanism Trezoreria americană ajungea să gestioneze datoria publică aşa cum considera de cuviinţă atâta timp cât plafonul de 45 miliarde dolari nu este depăşit. Iar suma va creşte după aceea continuu, odată cu creşterea cheltuielilor de război ajungând la 300 miliarde de dolari în 1945. După război, limita datoriei a fost redusă la 275 miliarde de dolari. Acest plafon a fost menţinut şi în timpul războiului din Coreea, finanţat în cea mai mare măsură din creşterea taxelor, pentru a fi revizuit în creştere în 1962. După aceea, plafonul datoriei a fost reevaluat în creştere de 74 de ori. Iar această tendinţă s-a accentuat în anii 2000 (zece creşteri succesive ale plafonului datoriei publice), în special din cauza aventurilor militare din Afganistan şi Irak pe care administraţia Bush le-a iniţiat. În acest timp, datoria publică a crescut de la 5732 miliarde în 2001, adică 56,6% din PIB, la 13510 miliarde de euro în 2010, adică 92,1% din PIB . Chiar dacă militanţii Tea Party pun pe prim plan cheltuielile sociale, pe care vor să le suprime, situaţia actuală este efectul direct al politicii militariste a lui George Bush.

Blocajul în care se află acum SUA este rezultatul unui conflict ideologic ocultat. După ce se ştiau învingători, neoliberalii s-au văzut obligaţi să replieze. Căci, una din schimbările neaşteptate - şi de aceea controversate - aduse de criza economică actuală a privit ideologica. După ce douăzeci de ani, în care moartea ideologiei era considerată un fapt, iar neo-liberalismul economic singura cale de urmat, alte teorii şi forme de gândire economică trecute la index de neoliberali au fost revăzute şi reintroduse în dezbaterea publică. Nu doar Keynes, Galbraith sau Sen au devenit repere în analiza economică actuală, nu doar comentariile lui Krugman sau Stiglitz au trecut dincolo de spaţiul ştiinţific, dar chiar şi bătrânul Marx a fost redescoperit şi în afara sălilor de curs. Ceea ce părea deja prea mult. Spectrul comunismului a fost readus, şi panoplia temelor războiului rece recondiţionată. După primele momente de stupefacţie, neoliberalii au contra-atacat cu furie. Iar blocajul politic din SUA provocat de disputa privind depăşirea plafonului datoriei publice este o etapă a acestei înfruntări ideologice şi nu doar o simplă confruntare tactică între republicani, majoritari în Camera Reprezentanţilor după alegerile din noiembrie 2010, şi democraţi, care au reuşit să conserve o fragilă majoritate în Senat, în vederea punerii lui Barack Obama în defensivă înaintea campaniei electorale propriu zise pentru prezidenţiale din noiembrie 2012.

Încă din momentul în care Tea Party Movement a început ofensiva pentru preluarea iniţiativei în Partidul Republican starea politicii americane a cunoscut o deteriorare permanentă. Iar situaţia nu a făcut decât să se deterioreze continuu. Fundamentalişti atât din punct de vedere economic, cât şi religios, militanţii mişcării Tea Party au multe în comun cu extremismul european tratat, cel puţin până la atentatele de la Oslo, cu destul de multă îngăduinţă. Or, încercând să reducă până aproape de dispariţie statul american şi punând în discuţie caracterul social al fiinţei umane, cei de la Tea Party, care se consideră nişte cruciaţi ai pieţei libere în numele libertăţii individuale neîngrădite, sunt gata să amplifice criza în cea mai mare economie a lumii cu orice risc. Doar pentru a dovedi că stereotipurile pe care le propagă ar fi adevărate!