O eroare de strategie?

Declaraţia Preşedintelui Iohannis, la plecarea spre Bruxelles, nu este o stîngăcie oarecare, nici o inadvertenţă de limbaj, ci un indicator clar al unei posibile alegeri strategice greşite. Neîndreptată rapid, îi poate marca întregul mandat în mod cît se poate de nefericit. Preşedintelui i s-a părut de bun simţ, probabil, să anunţe ca prioritate a mandatului său: "aprofundarea integrării europene". Din puţinele cuvinte ale declaraţiei se poate înţelege, fără echivoc, că a avut în vedere două aspecte, complementare, ale sintagmei folosite. Primul se referă la aprofundarea integrării României, iar celălalt la aprofundarea integrării în ansamblu, a spaţiului european. Ce ar putea fi greşit în alegerea acestui obiectiv?

Tradiţia politicii americane a consacrat primele 100 de zile drept hotar al evaluării noului mandat prezidenţial. Oricare altul, inclusiv mandatul "Iohannis", poate fi, însă, aşezat pe acest pat procustian, fără temerea că ar fi cineva obligat să reteze capete, ori să scurteze din picioare, fără nici o noimă. E un timp rezonabil, atît pentru actorul principal, Preşedintele, cît şi pentru "spectatori". Primul are timp să-şi fixeze priorităţile şi să înceapă a depăna agenda, să-şi definească "stilul"; ceilalţi să înţeleagă particularităţile de expresie şi de orientare ale noului decident politic. Este, în acelaşi timp, perioada critică în care se instalează primele semne ale "bolilor profesionale", de care ajung să sufere, aproape fără excepţie, toţi cei aflaţi în aceste înalte poziţii de decizie şi de reprezentare publică. Cea mai răspîndită boală este dobîndirea credinţei că tot ceea ce spui, dacă ţie ţi se pare "de bun simţ", ori "corect", "legal", "îndreptăţit", este în acelaşi timp şi adecvat. În ceea ce priveşte România şi situaţia ei în UE, inadecvarea formulării Preşedintelui Iohannis se hrăneşte din mai multe surse. Prima e mai degrabă teoretică şi provine din faptul că, prin natura reglementărilor cu valoare constituţională, dar şi a celor generale - directive - spaţiul UE este unul de integrare echivalentă, slab sau deloc diferenţiată. Cu alte cuvinte, aceleaşi reguli, principii şi reglementări se aplică tuturor, fie că e vorba despre Grecia, România, Franţa ori Germania. Există în UE, totuşi, două arii diferenţiate de integrare, determinate de acordurile speciale care definesc participarea doar a unora dintre state în structuri speciale: în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, spaţiul Schengen, respectiv în domeniul economic, spaţiul monedei unice, euro. Doar că, Preşedintele nostru nu s-a referit deloc la aceste arii particulare. Cu alte cuvinte, nu a anunţat că prioritatea mandatului său ar fi acceptarea şi participarea României la cele două spaţii de cooperare aprofundată ale UE. De altfel, un asemenea angajament nici nu se poate face, ocazional, într-o declaraţie pe aeroport. El trebuie să fie obiectul unei declaraţii oficiale în Parlamentul României, unde Preşedintele îşi poate exprima opţiunile strategice, solicitînd, în acest fel, sprijinul politic al partidelor, cu deosebire al celor aflate la guvernare, al clasei politice, în general şi al populaţiei României, în special. Acest lucru este cu atît mai necesar cu cît integrarea României în spaţiul Schengen a fost tratată, pînă acum, mai degrabă ca un soi de giuvaier rîvnit pentru coroanele de tinichea ale diferitelor guvernări inepte, dornice să-şi poleiască goliciunea cu ceva! Cît despre participarea la "zona euro", departe de a fi o problemă "tehnică", ce poate fi lăsată pe seama "Băncii Naţionale" este, radical, o problemă politică, de politică economică la nivel strategic, una care la noi este sublimă, dar nu se face... deloc! Ar fi timpul ca amîndouă temele, dacă Preşedintele şi le asumă ca obiective ale mandatului său, să fie anunţate ca atare, în locul şi sub forma cuvenite.

Chiar dacă am crede că Preşedintele a avut în vedere aprofundarea integrării României sub aspectul participării la cele două spaţii speciale, euro şi Schengen, eroarea de alegere persistă dintr-o altă perspectivă. Preşedintele susţine că la noi, după opt ani de participare la sistemul UE, "instituţiile sunt consolidate", iar ceea ce trebuie făcut este să creştem contribuţia noastră la funcţionarea integrării europene. Orice analiză i-ar fi prezentată în acest domeniu şi n-ar fi deloc rău să ceară una proaspăt numitului său consilier pe probleme europene, îi va spune că slăbiciunea principală a participării României la UE provine tocmai din dezarticularea funciară a instituţiilor noastre publice, în mod particular din inadecvarea gravă şi persistentă a soluţiilor utilizate de acestea pentru a se racorda la fluxurile de resurse, de oportunităţi şi la reţelele decizionale care funcţionează în sistemul UE. Prima şi cea mai gravă incapacitate a României nu este de output, de ceea ce dăm UE, ci de input, adică de ceea ce suntem în stare să asimilăm, să utilizăm eficient, din ceea ce este disponibil! Iar, la baza acestei slăbiciuni, stă totala inadecvare a soluţiilor instituţionale cu care operăm.

Cea de-a doua perspectivă, complementară, a abordării prezidenţiale, în privinţa problemelor europene, vizează aprofundarea integrării în ansamblul spaţiului instituţional, politic, economic şi social al UE. Dacă acesta este obiectivul ales de Preşedintele României, cineva ar trebui să-i spună că el se află în contratimp cu tendinţele curente şi tensiunile care fac să troznească din toate încheieturile armătura construcţiei europene. Cu alte cuvinte, la nivel politic, UE dă semne tot mai evidente că s-a îmbolnăvit "de prea multă integrare" şi că dorinţa de "reindividualizare" manifestată chiar de marii susţinători ai proiectului european, cum sunt Franţa sau Germania, nu este doar o "urticarie" trecătoare, ci defineşte curente politice tot mai consistente. Asta, ca să nu mai vorbim despre decizia clasei politicii britanice de a pune sub ghilotina unui referendum chiar ieşirea ţării din sistemul UE! Europa, profund tulburată de valurile tot mai mari şi mai des repetate ale crizelor financiare, care reverberează profund în economie, politică şi social, are nevoie să găsească antidotul acestor pronunţate tendinţe negative, anti-integraţioniste, înainte de a căuta noi soluţii prin care integrarea ar putea fi aprofundată. Ori alegerea Preşedintelui Iohannis privilegiază un obiectiv "pios", dar profund nerealist, ignorînd ceea ce se întîmplă în spaţiul UE, ori a ales să se aşeze, pe sine şi România, în tabăra "fundamentaliştilor euro-centrişti", cei care cred că, oricare ar fi problemele Europei, ele se soluţionează simplu şi de la sine prin "mai multă integrare". O soluţie care, din ce în ce mai trist, reprezintă mai puţin o politică realistă şi tot mai mult, doar o lozincă! În ambele cazuri, poziţionarea strategică a Preşedintelui României, pentru acest mandat, este ori eronată ori, în cel mai bun caz, neadecvată.

E timpul ca, înaintea declaraţiilor de poziţie, Preşedintele Iohannis să facă paşii necesari şi obligatorii, atît la nivel de expertize pentru fundamentarea deciziilor strategice cît şi la nivel politic. Chiar dacă Preşedintele se bucură de o remarcabilă independenţă în exercitarea mandatului său, priorităţile lui sunt priorităţile României, iar acestea nu pot fi afirmate şi realizate în afara unui consistent sprijin politic şi mai ales în afara susţinerii din partea populaţiei României. Este un edificiu pe care nici un Preşedinte nu-l primeşte moştenire, o dată cu mandatul. El trebuie construit!