O ŢARĂ ŞI DOI MINIŞTRI "Să ieşim organizat din criza economică"

Reporter: În timpul guvernării Tăriceanu (2004 - 2008), totalul datoriei externe a ajuns la 50,8 miliarde de euro, faţă de 9,95 miliarde de euro, cât a fost în timpul guvernării 2001-2004. Aţi deţinut func­ţia de Ministru al Economiei şi al Finanţelor între 2007 şi 2008. Cum explicaţi creşterea semnificativă a datoriei externe a ţării noastre în perioada guvernării Tăriceanu, cu atât mai mult cu cât s-a suprapus peste o perioadă de "boom" economic?

Varujan Vosganian: În ceea ce priveşte responsabilitatea guvernamentală, cred că acurateţea raporturilor într-o guvernare şi datorie se referă la datoria publică.

Pe metodologia pe care am folosit-o noi în România până în clipa de faţă, datoria publică guvernamentală a coborât între 2004 şi 2008 de la 22,5% din PIB, la 19,9% din PIB. Dacă adăugăm şi datoria publică locală, atunci, în 2004, nu avem, practic, datorie publică locală, pentru că titlurile municipale nu erau încă utilizate decât în mod excepţional, creditarea era centralizată şi sistemul de gestionare a datoriei publice locale nu era încă dezvoltat.

Astfel, în 2008, faţă de 2004, când, practic, datoria publică guvernamentală era egală cu datoria publică, avem circa 1,7% din PIB datorie publică locală.

Varujan Vosganian: Per total, datorie publică locală şi guvernamentală avem o scădere de la 22,5% la 21,5% din PIB. Ca procent este mai redus.

În cifre absolute avem o creştere de la 14 miliarde de euro, la 27 miliarde de euro. Dacă avem însă în vedere că, între 2004 şi 2008, România a avut un plus de PIB cumulat de 180 miliarde euro din care numai 2008/2004 un plus de 75 miliarde de euro, această creştere de 13 miliarde de euro a datoriei publice totale este nesemnificativă în raport cu creşterea totală a economiei româneşti.

Dacă utilizăm metodologia ESA care foloseşte doar anumite componente ale datoriei publice, situaţia este următoarea: în anul 2004 datoria publică, potrivit metodologiei ESA, era de 18,8% din PIB din care 13,5% PIB intern şi 5,3% externă, iar în 2008 era de 13,3% din care 7,6% internă şi 5,7% externă. Aşadar, potrivit acestei metodologii, performanţa guvernamentală este chiar mai remarcabilă în perioada 2004-2008.

Dumneavoastră mă întrebaţi de datoria externă totală a României.

În această privinţă, datorită faptului că am avut ritmuri foarte mari de creştere şi investiţii străine foarte mari, iar fiecare euro investiţie străină atrage după sine şi datorie externă, pentru că investiţiile străine atrag know-how, atrag tehnologie din străinătate şi, datorită creditării intense pe care băncile româneşti au făcut-o, într-adevăr a existat o creştere a datoriei externe, dar mai ales pe zona privată.

Cum v-am arătat, pe zona guvernamentală, nu avem o creştere a poziţiei externe a României.

Acesta a fost de altfel şi motivul principal pentru care Banca Naţională a pledat pentru acordul cu Fondul Monetar Internaţional, mergând pe ideea că această datorie externă, mai ales cea pe termen scurt, va presa asupra cursului de schimb şi ar putea să-l deterioreze.

Banca Naţională a socotit oportun să consolideze rezervele internaţionale ale băncii şi să ofere resurse ca, în situaţia în care va fi o cerere suplimentară de euro, să aibă disponibilităţi de euro pentru a cumpăra lei de pe piaţă.

Această temere a Băncii Naţionale, până la urmă, s-a dovedit a nu fi reală, pentru că nu a existat o presiune reală asupra monedei naţionale.

E adevărat că a fost un atac asupra leului între octombrie-noiembrie 2008 şi primăvara lui 2009, însă din momentul încheierii acordului cu Fondul Monetar Internaţional, noi nu am avut o situaţie în care Banca Naţională să trebuiască să intervină în forţă pentru stabilizarea leului.

Acest lucru s-ar putea să se întâmple şi datorită acordului cu FMI, dar şi datorită faptului că din cauza situaţiei internaţionale nu au mai existat mişcări speculative împotriva leului pe pieţele interne.

În trecut, exista procedura ca anumite companii să vândă euro, să depună leii la bancă, după aceea, dobânzile fiind mai mari, să reconvertească în euro şi să scoată euro, lucru care crea o anumită perturbare şi o anumită volatilitate a pieţei valutare.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat după 2009, astfel încât nu a fost nevoie ca Banca Naţională să intervină şi datoria externă s-a absorbit fără să creeze şocuri. În plus, reducerea masivă a deficitului de cont curent a contribuit de asemenea la liniştirea datoriei externe. Din păcate reducerea deficitului de cont curent nu s-a făcut direct prin ajustare, ci s-a făcut prin reducerea ritmului de creştere în România.

Reporter: Cât din actuala criză economică autohtonă este rezultatul moştenirii datoriilor contractate în perioada guvernării anterioare?

Varujan Vosganian: Acesta este unul dintre subiectele campaniei de defăimare dusă de actualul Guvern. Din deficitul bugetar de circa 4,8 pe cash, pentru că restul sunt ajustări, potrivit metodologiei europene, deci din 4,8 din PIB, 0,7% din PIB sunt titluri acordate la Fondul Proprietatea, care nu au necesitat mişcări financiare şi nu au necesitat creşterea datoriei, 1 miliard de euro a intrat pe deficit datorită acordării de titluri la Fondul Proprietatea.

Imaginaţi-vă dacă eram în Uniunea Europeană când s-au dat cupoanele la Fondul Proprietăţii Private ce deficit bugetar uriaş am fi avut.

Şi un alt miliard de euro au fost excedente din anii anteriori care au fost utilizaţi de primării în 2008 şi potrivit metodologiei europene au intrat pe deficit. Astfel încât practic deficitul pe care noi ar trebui să-l finanţăm a fost de circa 3% din PIB. Motiv pentru care noi nu am lăsat guvernării Boc o presiune pe datoria externă. Acest lucru s-a văzut şi din sarcina datoriei externe în 2009. Din păcate lucrurile s-au deteriorat dramatic, după aceea datoria publică urcă de la 110, la 200 de miliarde de lei în doi ani, practic se dublează, ceea ce pentru anul 2011 pune o problemă capitală.

Reporter: Este necesară finalizarea acordului cu FMI?

Varujan Vosganian: Clasa politică trebuie să-şi dovedească maturitatea şi indiferent de reacţiile populare şi de adversitatea faţă de Fondul Monetar Internaţional inoculată şi de măsurile abrupte din 2010, este nu doar o datorie de onoare, ci este şi un interes strategic să finalizăm acest acord cu Fondul Monetar Internaţional.

Din "90 până acum, noi am finalizat un singur acord cu Fondul Monetar Internaţional, la începutul anilor 2000. Niciun alt acord nu a fost dus până la capăt.

De ce trebuie să ducem acest acord până la capăt şi în plus trebuie să realizăm şi un alt acord de tip "precautionary"?

În primul rând, de ce trebuie să reînnoim acordul cu Fondul Monetar? La anul, scadenţele de datorie externă, datorită faptului că datoria publică externă are circa 80%-85% pe termen scurt, va însemna un necesar de atragere de cel puţin unsprezece miliarde de euro pentru rostogolirea datoriei. Pentru că nu se pune problema să reducem datoria externă, nu avem această capacitate. Aşadar trebuie să colectăm cel puţin unsprezece miliarde de euro de pe pieţele financiare internaţionale.

Spun cel puţin pentru că sunt unele scadenţe care sunt la şase luni şi atunci va trebui de două ori.

La aceste unsprezece miliarde se mai adaugă peste două miliarde de euro diverse scadenţe, dobânzi, comisioane şi alte speze.

Dacă socotim deficitul bugetar de 4,4% din PIB, asta înseamnă cel puţin încă 5,5 - 6 miliarde de euro pentru acoperirea deficitului.

Dacă le adunăm pe toate, înseamnă aproape 20 miliarde de euro, din care comisioanele şi dobânzile vor fi plătite din bugetul de stat, dar restul, între 16 şi 18 miliarde de euro cel puţin, vor trebui colectate de pe diverse pieţe. Piaţa internă nu este capabilă să ofere sume atât de mari.

România va trebui să iasă pe pieţele internaţionale pe eurobonduri şi pe alte pieţe. În situaţia în care România nu are credibilitatea încheierii cu bine a acordului şi reînnoirii sale, cu garanţia că Fondul Monetar monitorizează în continuare procesul de consolidare fiscală, va fi foarte greu să obţinem aceşti bani şi o vom face la costuri imense.

Este un mare examen de maturitate pentru clasa politică să înţeleagă că, dincolo de sensibilitatea opiniei publice, acest acord trebuie dus la bun sfârşit şi următorul trebuie încheiat.

De aceea, punem foarte serios împreună stabilitatea politică şi consolidarea fiscală, ca două procese care trebuie să meargă concomitent.

Acum vin cu următoarea întrebare: de ce un "precautionary" acord?

De ce nu un acord de finanţare?

Fondul Monetar Internaţional a alocat câteva miliarde de euro, care s-au adăugat celor cinci ale Comisiei Europene pentru finanţarea deficitului bugetar.

Fondul Monetar a declarat că nu va repeta acest lucru.

Aşadar, ar trebui ca banii, dacă vin, atunci să meargă la Banca Naţională.

Ori Banca Naţională nu mai are nevoie de aceşti bani. Rezervele internaţionale sunt consolidate şi nu se pune problema unor sume suplimentare pentru consolidarea rezervei internaţionale, deci nu de bani avem nevoie de la Fondul Monetar, ci de această credibilitate suplimentară.

Reporter: Scadenţele la Fondul Monetar Internaţional încep în a doua jumătate a anului.

Varujan Vosganian: O parte din ele le plăteşte Banca Naţională din rezerve.

Reporter: Banca Mondială recomandă ca societăţile de stat, aflate, în prezent, în portofoliul Ministerului Economiei, să treacă la Ministerul de Finanţe. Care este punctul dumneavoastră de vedere faţă de această recomandare, în calitate de preşedinte al Comisiei economice, de industrii şi servicii din Senat? Care ar fi avantajele şi dezavantajele? Este Ministerul de Finanţe un administrator mai bun decât Ministerul Economiei pentru societăţile de stat?

Varujan Vosganian: Mie mi-e greu să vă răspund cum ar fi mai bine pentru că eu, în poziţia pe care o aveam de ministru al Economiei şi Finanţelor, rezolvasem instituţional această chestiune.

Nu cred că este bine ca societăţile energetice, de exemplu, să treacă la Ministerul Finanţelor pentru că e o altă politică. Pe de altă parte, nu se poate ca Ministerul Economiei să facă politica energetică, cât timp companiile de stat se află în portofoliul finanţelor.

Dacă, însă, mă întrebaţi dacă societăţile cu pierderi ar trebui să treacă la Ministerul de Finanţe, atunci putem discuta.

Cu alte cuvinte, Ministerul de Finanţe ar trebui să fie cel care să angajeze procedurile de reorganizare şi lichidare judiciară. Dacă decidem ca societăţile care intră în procedura de lichidare şi reorganizare să treacă la finanţe cu asta aş putea fi de acord, pentru că am mai multă încredere în consecvenţa Ministerului de Finanţe, decât în cea a Ministerului Economiei.

Ministerul Economiei are o anumită părtinire faţă de aceste companii, o anumită indulgenţă, o experienţă mai fragilă în a se confrunta cu sindicatele.

Ministerul Finanţelor ar putea să argumenteze de ce aceste societăţi intră în lichidare. Se poate face acest lucru dacă e vorba numai de acestea şi am în vedere anumite companii ale Căilor Ferate, Termoelectrica, Compania Naţională a Huilei. Dar şi aici trebuie să luăm în calcul că cei care fac procedura de lichidare şi reorganizare trebuie, în primul rând, să aibă o mare capacitate de negociere cu Comisia Europeană şi în al doilea rând, să nu aibă o atitudine similară celei a Guvernului Boc care a crezut că, dacă taie, ajustează.

Există la Compania Naţională a Huilei câteva centre viabile. Există câteva mine care, dacă ar fi izolate de restul companiei şi nu ar fi împovărate de datorii, ar putea să funcţioneze în continuare.

Mai ales că huila din România este utilizată la anumite centrale termoelectrice.

Reporter: Care este ponderea acestor centre în totalul producţiei de huilă?

Varujan Vosganian: Eu cred că în ele este localizată peste 60% din producţia de huilă din România.

Reporter: Există opinii că CNH nu-şi justifică niciun fel de mişcare pentru restructurare, rentabilizare etc. şi că ar trebui pur şi simplu renunţat la ea.

Varujan Vosganian: În legătură cu Compania Naţionala a Huilei şi cu Termoelectrica, o parte din problemele pe care aceste companii le au se datorează şi istoricului lor. De pildă, Termoelectrica a fost cea care a "tezaurizat", a păstrat datoriile sistemului atunci când, din societatea uriaşă, s-au despărţit companiile Hidroelectrica, Termoelectrica, Transelectrica, Centralele din Bazinul Olteniei.

Ca să vă dau un exemplu al impactului uriaş al istoricului, pot să vă spun că, la Compania Naţională a Huilei, care la începutul lui 2009, avea datorii cifrate la circa un miliard de euro, principalul era de numai 100 - 200 de milioane de euro, restul fiind majorări şi diverse forme de penalităţi.

La fel şi în ceea ce priveşte Termoelectrica. Termoelectrica trebuie să se salveze prin parteneriate cu firme străine. Aşa trebuie să se întâmple la Galaţi, Brăila, Doiceşti. Sunt încheiate aceste parteneriate, însă nu funcţionează pentru că partenerii străini tergiversează din cauza crizei economice.

Ca ministru, am încheiat parteneriate la Brăila, Galaţi, cred că şi la Borzeşti, mai rămăsese Doiceşti. Aceste centrale se pot salva.

În ceea ce priveşte însă Bucureştiul, aici va trebui să se găsească o soluţie care să fie de conivenţă şi cu Primăria Generală.

În opinia mea, a fost o mare greşeală că centralele acestea au fost luate de la Ministerul Economiei şi date Primăriilor. Pentru că Primăriile nu au avut finanţare, aprovizionarea s-a făcut bucată cu bucată, la preţuri mult mai mari, şi procesele de cogenerare care sunt obligatorii în clipa de faţă (fără cogenerare centralele termice se închid în România) au fost blocate, neexistând o structură de expertiză centrală.

Reporter: Care este opinia dumneavoastră referitoare la aducerea de management extern la conducerea companiilor de stat?

Varujan Vosganian: Managementul extern trebuie să fie utilizat pe scară largă şi nu doar în rentabilizarea unor companii de stat, ci şi în derularea unor investiţii publice şi în absorbţia fondurilor europene.

În toate aceste componente, fie putem utiliza consorţii bancare, fie putem utiliza consultanţă europeană. Avem exemplul Poloniei, care a utilizat pe scară largă consultanţă europeană şi care are o eficienţă a absorbţiei europene mult mai bună ca noi.

Trebuie să acceptăm faptul că statul nu este capabil să-şi îmbunătăţească pe termen scurt nici managementul, nici viziunea instituţională.

Sunt un mare partizan al managementului privat şi extern şi al parteneriatului public privat. Suntem deja în situaţia în care putem angaja parteneriat public privat pentru marile proiecte de infrastructură.

Reporter: Cum explicaţi declaraţiile delegaţiei FMI privind necesitatea ca statul român să grăbească privatizarea unor companii unde este acţionar majoritar, precum "Cupru Min" Abrud sau "Oltchim"?

Varujan Vosganian: În mod normal, cu câteva excepţii cerute de legislaţia europeană, cum ar fi cazul Transgaz sau Transelectrica sau poate Reactoarele 1 şi 2 de la Cernavodă, putem proceda la privatizarea pe scară largă.

Uitaţi-vă la Transgaz care a fost un succes de bursă. Acţiunile au plecat de pe la 190 lei, sunt, acum, undeva pe la 260 lei, deci acţionarii Transgaz au făcut o afacere foarte bună.

Noi, atunci, am vândut un procent de 10% şi am colectat de pe pieţele financiare aproape 70 de milioane de euro.

S-ar putea ca şi Transgaz şi Transelectrica şi Nuclearelectrica şi Hidroelectrica să facă apel la pieţele financiare.

Din păcate, din cauza confuziilor legate de înfiinţarea unor centrale energetice puternice, toate aceste proiecte au îngheţat, aşteptându-se societatea mare care să realizeze aceste IPO-uri (Oferte Publice Iniţiale).

Eu cred că ar trebui să se renunţe la acest proiect gigantic energetic. Consiliul Concurenţei este foarte ezitant în a-şi da acordul.

Oricât s-ar găsi o formulă, ea va fi mai degrabă politică decât economică şi aş lăsa companiile aşa cum sunt şi le-aş încuraja să intre pe bursă. Avem în continuare procente reziduale la Petrom şi la alte companii, acestea ar trebui vândute, pentru că ele nu slujesc decât unei camarile de partid, care îşi plasează acolo membrii în consiliile de administraţie şi păstrează un anumit subtil trafic de influenţă în cadrul acelor companii.

Statul nu câştigă aproape nimic nici din dividende, nici din capacitatea de decizie în aceste companii. Dar opinia mea este că AVAS ar trebui restructurat din temelii, ar trebui să se facă un fond de investiţii care să gestioneze aceste participaţii.

Reporter: Care sunt cele mai importante proiecte legislative aflate, în prezent, în dezbaterea Comisiei economice, de industrii şi servicii din Senat?

Varujan Vosganian: Noi aşteptăm legea bugetului care, din păcate, întârzie în mod nejustificat.

Practic, noi am avut ca o lege importantă, legea parteneriatului public privat. Am avut în acelaşi timp câteva legi din pachetul energetic, dar nu pot să vă spun că avem din partea Guvernului o miză legislativă deosebită în perioada următoare.

Am început un experiment, care este salutar, şi anume să preluăm proiecte din legislaţia europeană, cărora să le dăm validarea pe principiul subsidiarităţii. Potrivit noilor reglementări europene parlamentele naţionale pot da un verdict, cartonaş galben sau roşu, în situaţia în care socotesc că anumite propuneri legislative încalcă principiul subsidiarităţii, aşadar vin pe teritoriul suveranităţii naţionale.

Reporter: Cum se enunţă principiul subsidiarităţii?

Varujan Vosganian: De exemplu, dacă o legislaţie europeană, faţă de delegarea obişnuită de responsabilitate pe care o are un parlament, forţează în mod excesiv.

Cu alte cuvinte, să spunem că o reglementare europeană fixează procentul alocat educaţiei la 7% din PIB.

Ai putea să spui nu.

Mie mi se pare că este excesiv, este un drept suveran naţional, să decidem.

Şi atunci îi dai cartonaş galben. Şi dacă se adună un anumit număr de cartonaşe din astea galbene, atunci proiectul de lege se retrage.

Am dezbătut patru astfel de proiecte care ţin de politica bugetară, cărora le-am dat o soluţie din perspectiva respectării suveranităţii naţionale.

Reporter: CFR poate fi rentabilizat?

Varujan Vosganian: Dacă ne referim la CFR Marfă cu siguranţă da, dar dacă ne referim la CFR Pasageri, aici este nevoie de un management privat, care să rentabilizeze traseele.

Reporter: Care este principala problemă a CFR Călători?

Varujan Vosganian: Principala problemă a CFR Călători este aceea că s-a micşorat numărul de călători, nu mai există traficul de navetişti din trecut, nu există o corectă repartizare a responsabilităţilor financiare între structurile de cale ferată şi cele care se ocupă de infrastructura căii ferate. Mă refer la diversele taxe care se percep pentru CFR Infrastructură, care preia de la Marfă şi Călători aceste sume de bani şi în opinia mea, cred că a existat şi o lipsă de corelare între traficul auto şi traficul de călători. Poate că permisiunile pentru acordarea traficului rutier interurban s-au acordat, uneori, fără discernământ.

Reporter: Cum vedeţi ieşirea ţării noastre din criză?

Varujan Vosganian: Anul viitor trebuie să fie un an în care noi să rezolvăm două lucruri aparent contradictorii. Pe de o parte să continuăm procesul de consolidare fiscală şi reducerea deficitelor, pe de altă parte să relansăm economia.

Relansarea economiei presupune măsuri de stimulare economică şi de reducere a constrângerilor.

Consolidarea fiscală presupune reducerea consumurilor şi menţinerea măsurilor severe de constrângere.

Este o provocare să le îmbini pe acestea două.

Dar, ele, ca să fie îmbinate, este nevoie de o anumită coerenţă în plan guvernamental, pe cel puţin trei paliere.

În primul rând, o strategie clară de îmbunătăţire şi de limpezire a mediului de afaceri, care are în vedere atât clarificarea rolului statului, care nu mai trebuie să distorsioneze prin arierate şi prin arbitrariu de orice fel, prin stabilitate legislativă şi printr-un anumit tip de promovare internaţională.

Al doilea lucru este legat de sistemul bancar.

Trebuie să existe o anumită solidaritate între sistemul bancar, mediul de afaceri şi politica guvernamentală.

Această solidaritate nu a existat. Din păcate, guvernul român, spre deosebire de guvernele altor ţări, cum a fost guvernul italian, francez sau german, nu a avut de partea lui băncile. În România, toate domeniile strategice au peste 90% capital străin şi asta a făcut ca interesele acestor instituţii financiare sau unităţi economice să nu concorde cu interesul naţional întotdeauna.

Şi este firesc ca o bancă să aibă în vedere în primul rând consolidarea centrului şi abia apoi a reţelelor.

Sistemul bancar ar trebui să susţină absorbţia fondurilor europene. Pentru cofinanţări, se cer garanţii şi dobânzi foarte mari.

Sistemul bancar, în acelaşi timp, trebuie să-şi întărească liniile de finanţare şi să susţină creditarea mediului privat.

Banca Naţională trebuie să înţeleagă faptul că, fiind o beneficiară a crizei, deoarece niciodată Banca Naţională nu a avut o poziţie mai puternică ca acum în raport cu economia (mă refer în primul rând la rezervele internaţionale pe care le are), ar trebui să conlucreze la realizarea acestui parteneriat prin finanţarea mediului privat şi prin susţinerea absorbţiei europene.

Cel mai important lucru este legat de politica guvernamentală.

În primul rând, politica guvernamentală trebuie să fie o politică pe termen lung. Noi trebuie să ştim că în această criză nu trebuie să luăm măsuri pompieristice. Măsurile anticriză trebuie să fie parte a unui ansamblu coerent.

Noi trebuie să ieşim din criză într-un mod organizat şi înţelept. În România, în general, măsurile de reformă au restrâns baza socială, de aceea partidele au ezitat să ia măsuri de reformă.

Într-un fel, reforma s-a făcut când românii erau neatenţi. Este însă un moment în care, datorită situaţiei grave în care suntem, opinia publică trebuie să accepte măsuri de redimensionare a statului şi de restrângere a unor cheltuieli.

De aceea, trebuie să ieşim organizat din criza economică.

Statul trebuie să facă următorul lucru: să realizeaze un astfel de parteneriat, un fel de contract social cu băncile, cu mediul privat şi cu partenerii politici.

El trebuie să fie concretizat într-un program investiţional până cel puţin în anul 2020, când este al doilea ciclu bugetar al Uniunii Europene.

El trebuie să facă în primul rând un inventar al pârghiilor statului: ajutor de stat, parteneriat public privat, îmbunătăţirea managementului IMM-urilor, cofinanţarea europeană, absorbţia fondurilor europene, investiţii publice, pe filiera centrală sau pe filiera administraţiei locale.

Apoi trebuie să se vadă care sunt marile proiecte pe care ni le asumăm.

Pe urmă trebuie să se facă arondarea proiectelor pe care ni le asumăm la pârghiile de care vorbeam.

Sunt unele pe care le asumăm prin parteneriat public privat cum ar fi autostrăzile, sunt altele pe care le asumăm prin ajutorul de stat cum ar fi centrele tehnologice, parcurile tehnologice. Sunt altele pe care le asumăm prin absorbţia europeană, cum ar fi de pildă o seamă de proiecte locale de dezvoltare rurală sau de dezvoltare regională.

După ce ai făcut proiectele, vezi care este finanţarea lor şi cum se repartizează finanţarea lor pe fonduri structurale şi de coeziune, pe creditare bancară, pe cheltuielile de capital ale bugetului şi pe angajarea altor tipuri de credite.

Acest proiect care, în opinia mea, trebuie să fie de cel puţin de 100 miliarde de euro şi ar putea să ajungă până la 150 de miliarde de euro, trebuie fixat pe această perioadă până în 2020, asumat prin programele bugetare multianuale, asumat de grupurile parlamentare, astfel încât la fiecare lege bugetară să se vadă că programul acesta este respectat, cu anumite scadenţe şi cu prezentarea de raporturi semestriale în parlament. Şi cred că această formulă ar putea să garanteze şi igienizarea exerciţiului bugetar şi relansarea economică şi o anumită recredibilizare a managementului public.

"Am luat toate măsurile anticriză posibile"