Obsedanta lumină de la capătul tunelului

În numărul de la sfârşitul săptămâ­nii trecute al International Herald Tribune (ediţia internaţională a New York Times) la pagina a şaptea, la rubrica "Commentary letters" se află un sugestiv desen inspirat de ultimele evoluţii politice din Egipt: un militar aflat în turela unui tanc îi spune unui cetăţean care priveşte cu atenţie în gura tunului "Keep looking... you'll see light at the end of the tunnel!" ("Continuă să te uiţi...vei vedea lumină de la capătul tunelului!"). Obsesivă, lumina de capătul tunelului! Mai ales că atât de mulţi, şi doar aparent din motive diferite, caută ieşirea din ceea ce începe să se profileze a fi dacă nu cea mai gravă, atunci una dintre cele mai serioase crize sistemice pe care le cunoaşte lumea. Şi după cinci ani nu mai este vorba doar de o criză financiară sau economică, ci de o adevărată criză societală şi politică pe care remediile tradiţionale nu par să o mai poată trata. Valul de proteste, de la revoluţiile arabe la mişcarea globală a "indignaţilor", dă seama despre nevoia, ba chiar urgenţa unei schimbări de viziune. Dar, politicienii lipsiţi de curaj şi dependenţi de reţelele "informale" de putere şi aflaţi sub domnia "opiniei" nu au cum să fie pe măsura evenimentelor.

Deloc întâmplător, pe aceiaşi pagină din International Herald Tribune, puţin mai jos, articolul lui Paul Krugman, "E pluribus unum" (ce reia deviza ce apare pe stema Statelor Unite şi care ar putea fi tradusă fie "Unul pornind de la mai mulţi", fie, şi mai clar, "Din mai mulţi, unul"), sugerează că America de astăzi rămâne "într-un sens adânc" aceeaşi naţiune care îşi declara independenţa acum 237 de ani. Chiar prin această analiză "un pic filosofică", laureatul premiului Nobel pentru economie sugerează însă că ar fi o problemă şi cu alegerea drumului pe care să-l urmeze America.

Şi Krugman are dreptate să fie îngrijorat, chiar dacă rămâne încă optimist. Calea de urmat nu este deloc clară, iar confuzia valorilor - recurentă, dar amplificată de extraordinara dinamică tehnologică - nu face decât să adâncească faliile între grupuri sociale atât în interiorul societăţilor, cât şi între societăţi. În ultima sa carte, "End This Depression Now!" ("Să sfârşim cu această criză acum!", apărută la W. W. Norton & Company în 2012), Krugman nu-şi ascunde nemulţumirea împotriva celor care au permis această catastrofă - politicieni, economişti mainstream sau formatori de opinie. Din cauza lor nu numai că nu vedem lumina de la capătul tunelului, dar am şi intrat în acest tunel care s-a transformat într-un fel de labirint. Krugman crede că această criză ar fi putut fi evitată, în schimb răspunsul guvernelor a fost eronat, influenţat de dogmele economice şi, mai ales, de puternice interese individuale. Atât în editorialele sale din New York Times cât şi în cartea citată mai sus, Krugman demonstrează că de cinci ani Europa şi America alunecă împreună spre dezastru economic şi aceasta în condiţiile în care remediul pentru "boală" este cunoscut şi la îndemână. În opinia sa problema este simplă: dacă "cererea" rămâne slabă în vreme ce "oferta" este supradimensionată înseamnă că ţările aflate în criză nu reuşesc să folosească resursele pe care le deţin. Şomerii din ce în ce mai numeroşi ar dori să găsească locuri de muncă, dar acestea lipsesc; majoritatea firmelor sunt pregătite să producă, dar aproape nimeni nu face comenzi; magazinele sunt aprovizionate, dar vânzările scad. Ori, când veniturile unora depind de cheltuielile altora şi invers, dacă nimeni nu mai cheltuieşte, ansamblul veniturilor scade dramatic. Krugman consideră că lumina de la capătul tunelului ar deveni vizibilă doar dacă statul, singurul actor care poate cheltui masiv până când sectorul privat îşi va reveni, ar fi capabil să preia rolul de motor al economiei. Împotriva acestei evidenţe cele mai multe state aflate în criză - şi nu doar Europa merkelizată, ci şi Statele Unite - au apelat la soluţii inadecvate sau insuficiente ca urmare a erorii de diagnosticare.

Aceeaşi cecitate se regăseşte şi în celelalte domenii (societal, politic, etc.) şi porneşte din dogmatism şi precaritate intelectuală. Şi atunci, în disperare de cauză, aşa numitele "clase mijlocii" (între cele două războaie mondiale li se spunea "mică burghezie") se revoltă şi cer mai multă dreptate socială. Oare mai este cineva, acolo sus, capabil să le înţeleagă?