Ocazia ratată

Acum, când stânga europeană pare să se afle într-un moment de răscruce, alegerile din PSD - dacă alegere s-ar putea numi o competiţie cu un singur candidat? - apar ca o ocazie ratată. Dacă ar fi să ne raportăm la ultimele evoluţii din mişcarea social democrată europeană, nimic din febrilitatea dezbaterilor ideologice care a precedat alegerea ca lider al Partidului Laburist britanic a lui Jeremy Corbyn acum doar o lună nu s-a regăsit în cazul PSD. Nimic despre poziţia partidului faţă de economie şi politicile de austeritate, nici un angajament în privinţa combaterii valului de populism, xenofobie şi extremism, nici o poziţie asumată în privinţa viitorului proiectului european, ca să nu mai vorbim de atitudinea faţă de statul de drept : succesiunea la Victor Ponta a ocupat întreg spaţiul de dezbatere.

Nici nu ar fi putut fi altfel având în vedere afişata lipsă de apetit ideologic a PSD. Pentru majoritatea liderilor acestui partid apartenenţa la Internaţionala socialistă şi la Partidul socialiştilor europeni este suficientă pentru a ţine locul oricărei dezbateri ideologice. În acest sens, alegerea ca preşedinte a lui Liviu Dragnea vine ca o concluzie la criza care a scindat partidul în ultimii 15 - 20 de ani între baza locală şi conducerea centrală. În acelaşi timp, odată cu aceste alegeri interne problema succesiunii lui Ion Iliescu, care a grevat istoria partidului, fără să fie rezolvată, îşi pierde din importanţă.

Reprezentat al structurilor locale care şi-au luat, în fine, revanşa asupra conducerii naţionale a partidului, Liviu Dragnea nu manifestă vreo sensibilitate ideologică specială. Odată cu alegerea sa ca preşedinte, mai mult ca oricând în trecut, PSD se prezintă ca o federaţie de grupări ale aleşilor locali. Un partid a cărui vocaţie naţională se pierde în mulţimea intereselor locale. Deşi alegerile interne abia încheiate erau un epilog la demisia lui Victor Ponta din funcţia de preşedinte de partid, ele reprezintă, de fapt, rezolvarea de moment a unui lung conflict intern în urma căruia Liviu Dragnea s-a impus, încetul cu încetul, în faţa concurenţilor săi "bucureşteni".

Rolul liderilor "naţionali", de la Adrian Năstase, trecând la Mircea Geoană şi ajungând la Victor Ponta, era să asigure protecţia în faţa "inamicilor" interni al unui eşalon local care se simţea "hăituit" şi să promoveze, totodată, imaginea unui partid "frecventabil" în plan internaţional. Când s-a dovedit că "protecţia" nu funcţionează, liderii locali au trecut de la rezistenţa tăcută la preluarea puterii în partid. Deja din 2008, liderii locali au profitat de fragilitatea poziţiei lui Mircea Geoană, contracarat de un Adrian Năstase care încerca să recupereze lidershipul pierdut în 2005, pentru a impune alegerea preşedinţilor consiliilor judeţene prin vot direct, pentru ca apoi în 2012 acelaşi cadou să fie făcut şi primarilor (cu acordul celorlalte partide parlamentare). Aceasta este şi perioada în care Liviu Dragnea, cel despre care Ion Iliescu spune că va "asigura o conducere calificată", se impune ca reprezentat al liderilor locali şi aliat de conjunctură al aparatului de partid de la centru.

Acum, după aceste alegeri "istorice" PSD nu pare să ştie încotro s-o ia. Exerciţiul alegerilor interne s-a dovedit doar o demonstraţie a capacităţii electorale a partidului. Aceeaşi capacitate care este privită cu suspiciune în dosarul "Referendumul"! Însă peste câteva luni vor fi alegerile locale, iar peste un an alegerile parlamentare, iar PSD nu a profitat de oportunitate pentru a încerca să promoveze pluralismul ideologic.

Intrarea din 2003 în Internaţionala socialistă nu a transformat vechiul PDSR într-un adevărat partid social-democrat. Toate temele de stânga privind asigurarea egalităţii (de la reprezentarea femeilor în politică la poziţia deschisă faţă de drepturile minorităţilor etnice, de la rezolvarea democratică a problemei refugiaţilor la atitudinea tranşantă faţă de naţionalism şi extremism, etc.) au fost ocolite. Mai mult, proaspăt alesul preşedinte al PSD făcea o declaraţie în 7 septembrie acum nu o pot face politicienii de stânga: " ...parcă n-aş vrea să văd mii de imigranţi pe străzile Bucureştiului". Această declaraţie ar putea fi pusă pe seama tentaţiei populiste, dar ea atrage atenţia asupra celei mai grave carenţe a leadership-ului PSD: lipsa experienţei politice la nivel european şi internaţional.