OMUL SMINTEŞTE LOCUL Acoperişul neputinţei noastre!

Arena Naţională este pe cale să se transforme într-o Mânăstire a Argeşului, unde tot ce se clădeşte la lumina zilei este dărâmat la ceas tainic de seară de corupţie şi birocraţie. Îngropată în hârtii, avize, devize şi ştampile, probabil cea mai scumpă arenă sportivă a lumii din punctul de vedere al costului corelat cu numărul de locuri, a devenit un fel de mort-viu, la care ne uităm fără să ştim ce să-i facem, să-i aprindem o lumânare la căpătâi sau să-i înfigem un ţăruş ritualic în inima de la centrul terenului, ca să nu ne mai bântuie.

Când super tehnica discuţie a membranei de pe acoperiş, care în ţară era de clasa C, ardea ca o torţă, iar în Italia era de categoria B, suficient de sigură, părea să se fi încheiat, iar toată lumea, inclusiv edilii mai catolici decât ultimul Papă, anunţa redeschiderea arenei, zeul neobosit al birocraţiei s-a decis să ne mai dea o copită în speranţe şi ne-a anunţat să mai avem puţină răbdare până mai verifică, o dată şi încă o dată, hârtiile, avizele şi ştampilele. Ne grăbim undeva? Tristă pentru noi, amuzant-ciudată pentru restul lumii, întreaga poveste poate deveni obiect de studiu, un exemplu perfect de bătaie de joc la adresa banului public, de cum să plăteşti cât nu face şi ulterior să te opui din toţi rărunchii să mai recuperezi din pagubă. Slabul gestionar, care este statul, şi-a demonstrat din nou incompetenţa înfiorătoare, ţinând închisă cea mai modernă arenă sportivă a ţării câteva luni, dar lăsând deschise nişte stadioane şubrede şi insalubre, pe care s-au jucat şi dinozaurii în copilăria lor, doar pentru că au găsit în "lege" un paragraf în care se spunea că una are nevoie de un aviz, iar celelalte nu. Un scurt calcul făcut fără pix în mână, arată că s-au pierdut câteva sute de mii de euro din chirii, şi enorm din punctul de vedere al imaginii, doar pentru că a fost nevoie de mai mult de patru luni pentru a se parcurge un circuit complet al hârtiilor în natura moartă a birourilor instituţiilor statului. Fără să se bată un singur cui sau să se mute un scaun de pe stadion în tot acest timp, Arena Naţională era foarte sigură şi găzduia meciuri în octombrie 2015, se închidea şi era considerată o adevărată bombă în noiembrie 2015, şi redevenea frecventabilă în martie 2016. Totul din ştampilă şi pix.

Când mai afli, pe surse, că ar mai fi o problemă pentru că în Consiliul General al Primăriei încă nu a fost aprobat preţul pentru chiria stadionului pe 2016, îţi vine să îţi urci speranţele pe acoperiş şi să le inviţi să zboare în alte zări, cu aripi de şindrilă. Zidită la temelia incompetenţei şi birocraţiei, care au nevoie de morţi ritualice pentru a deveni nemuritoare, candidatura câştigătoare a Bucureştiului la găzduirea unor meciuri de la Euro 2020, este pe cale să se stingă sufocată, dar trebuie să recunoaştem că fără astfel de sacrificii nu putem ajunge campioni mondiali ai ocaziilor ratate.