Absorbţia crizei

Era pe cînd nu s-a văzut, azi o vedem...... şi, ca astăzi, o s-o mai vedem şi mîine, şi poimîine, şi tot aşa înainte o bună bucată de vreme, chiar dacă greii economiei mondiale se laudă că au început să vadă luminiţa de la capătul tunelului. Toa-te analizele serioase asupra macro-crizelor economice arată că pentru cei neputincioşi, ori nepregătiţi să iasă singuri, pentru ţări ca România, care întotdeauna au fost remorcate din criză, trase în sus, tîrziu, de revenirea şi reluarea ciclurilor de creştere ale economiilor care fac legea, timpul petrecut pe fundul prăpastiei este de cel puţin cinci ani, iar ca medie istorică de circa şapte ani. Ce se întîmplă cu economia în tot acest răstimp? În scenariul cel frumos, are loc o restructurare masivă, în special în alocarea socială a resurselor pentru anumite tipuri de activităţi şi afaceri. Investitorii şi întreprinzătorii învaţă şi se mută spre surse noi de cîştiguri, pe care pînă atunci nu le-au văzut, ori nu erau la modă, ori li se păreau prea puţin interesante etc. Asta, în teorie. O teorie care, dacă este confruntată cu realitatea de la noi, se face praf şi ţăndări. Nu pentru că, la noi, bruma de economie de piaţă nu ar fi dat semne că vrea şi poate să se restructureze. Dimpotrivă, restructurarea, aici, s-a produs masiv, şi încă de la primele semne ale furtunii. Problema este că această parte a economiei are un rol slab, aproape neglijabil, în alocarea resurselor sociale. La noi, acest rol revine masiv şi păgubitor statului, prin instrumentele bugetare şi fiscale, precum şi printr-un subsistem ataşat guvernării, care drenează resursele bugetare către buzunarele "clasei politice", ale clientelei politice şi ale grupurilor de interese care susţin enormele şi nejustificatele cheltuieli pentru reproducerea puterii şi asigurarea accesului la guvernare. Iar, problema principală nu este atît caracterul discriminatoriu al alocării, ci faptul că toate aceste uriaşe sume, de ordinul zecilor de miliarde de euro în ficare an, nu sunt folosite pentru a crea efecte economice şi sociale de antrenare. Nu produc soluţii noi de dezvoltare, ci susţin un prea puţin productiv consum individual de lux, precum şi un export masiv de resurse financiare puse la adăpost, astfel, de eventualele "accidente locale".

În afară de aspectele economice propriu-zise, criza actuală produce un "nor" de efecte de natură socială şi umană care se vor precipita din ce în ce mai abundent şi care, la rîndul lor, vor influenţa negativ dinamica economică a societăţii româneşti. Cîtă vreme crede cineva că vor mai întîrzia să apară efectele economice ale scăderii zestrei cognitive şi atitudinale a fiecărei noi generaţii şcolare? Un proces care este în curs de cel puţin 40 de ani în România! După cîtă vreme credeţi că se va resimţi în economia României scăderea masivă a creativităţii materializate în patente, invenţii şi inovaţii? Se simte deja, iar peste 10 ani se va simţi şi mai drastic, datorită însumării efectelor negative produse, pe de o parte, de scăderea zestrei educaţionale, iar pe de altă parte, de procesul "migraţiei creierelor", care se va accentua dramatic în anii cei mai negri ai crizei. Cîtă vreme crede cineva că va mai trece pînă ce creşterea masivă a morbidităţii populaţiei se va resimţi în scăderea eficienţei economice? Poate că pleziriştii finanţelor se vor bucura de scăderea dramatică a populaţiei pensionare. În următoarele două decenii, populaţia aceasta va intra, într-adevăr, în declin. Problema este că dispariţia prematură a generaţiei a treia va lăsa descoperite serviciile familiale pe care în mod tradiţional le furnizează, cele legate de creşterea şi educarea nepoţilor. Familiile tinere vor avea nu unul, ci o sută de motive în plus să se gîndească de o mie de ori înainte de-a hotărî apariţia pe lume a unui copil. Şi cîtă vreme crede cineva că va trece pînă ce declinul demografic accentuat al României, inevitabil în următorii 20-30 de ani, se va traduce direct în scăderea PIB-ului, în dereglaje masive pe piaţa forţei de muncă, ori în incapacitatea de a mai susţine activităţi economice esenţiale?

Unde şi cum vor fi absorbite toate aceste efecte negative, toxice pentru orice societate, cu atît mai mult pentru una slăbită sistematic de istoria ultimelor trei decenii şi care are în faţă cel puţin alţi zece ani de mari şi grele suferinţe?

Răspunsul şi teoretic şi practic este unul singur: societăţile umane nu au decît două tipuri de soluţii pentru absorbţia consecinţelor produse de marile crize - capacitatea individuală de suferinţă, de îndurare, a fiecăruia dintre noi, luaţi separat; respectiv capacitatea instituţiilor sociale de a crea mecanisme de combatere a efectelor crizei, de compensare, de ostoire, de alinare a su-ferinţelor produse de o prelungită pe-rioadă de stress social.

Dacă este să ne luăm după ceea ce ne spune istoria, capacitatea noas-tră individuală de acceptare a suferinţei, a restricţiilor şi restriştei este relativ ridicată, chiar dacă generaţiilor născute după anii "50 ai secolului trecut le lipseşte "antrenamentul" dur al anilor de război, de foamete şi de represiune politică masivă, directă, fizică. Aceeaşi experienţă istorică ne spune, însă, şi asta este vestea mai puţin bună, că dincolo de soluţiile micro-sociale, instituţiile societăţii nu au răspuns niciodată temei acesteia. La noi, instituţiile şi-au redus orizontul func-ţional la temele sordide ale puterii şi luptei pentru putere. De la marile proiecte caritative şi pînă la structurarea unor reţele instituţionale paralele, care să facă ceea ce instituţiile oficiale nu sunt capabile sau nu vor să facă, societatea românească este mai săracă acum, ca de cînd se ştie!

Să fim optimişti, însă: criza este abia la început, iar drumul pînă la un nou liman este lung. Poate că vom folosi aceste vremuri şi pentru a învăţa ceva. Dacă din ce-am avut, n-am folosit mare lucru, măcar din ce n-om avea de-acum încolo, să folosim ceva. Să luăm aminte şi să ne trezim din visul cel urît al risipei, nimicniciei şi prostiei ridicate la rang de modele sociale, venerate şi votate, de unii, chiar cu două mîini!