Autonomie pentru căţei?

În celebra fabulă a lui Grigore Alexandrescu, "Câinele şi căţelul", dulăul "democrat" Samson îi replica lui Samurache - un biet căţelandru mult prea dispus să crea-dă că ega-litatea e realizabilă - "că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei/ că voi egalitate, dar nu pentru căţei." Cam aşa şi cu atât de trâmbiţata autonomie mai mult sau mai puţin locală: nu e pentru căţei. Nu doar că autonomia nu e valabilă pentru toţi şi nu are acelaşi înţeles pentru toţi, dar a devenit un instrument politic menit să asigure noilor "stăpâni ai pământului" să-şi împlinească "stăpânirea". Cum ar putea funcţiona autonomia locală alt-fel decât ca o oligarhie a şefilor locali şi a fidelelor lor clientele fără o minimă doză de democraţie locală? Iar într-un moment în care criza economică a dat naştere unor serioase îndoieli în privinţa mitului pieţei autoreglatoare, acordarea unei autonomii largi, fără niciun mijloc de echilibrare, "autorităţilor locale" va permite înstăpânirea "partidelor" locale pe termen nedefinit. Şi cetăţenii, câţi mai sunt, preocupaţi de supravieţuire, nu vor putea reacţiona.

Oricum, dacă autonomia locală va funcţiona cândva şi în interesul tuturor, nu va fi şi pentru maghiari. În orice caz, nu pentru maghiari ca etnici maghiari, ci doar pentru maghiari ca cetăţeni români. Doar că nici românii, nici maghiari nu operează în viaţa obişnuită cu conceptul naţiunii civice (toţi suntem cetăţeni egali ai aceleiaşi naţiuni), cu cel al naţiunii etnice (etnia este elementul constitutiv al naţiunii).

Reiterând vechea idee, "aceeaşi autonomie la Caracal şi la Miercurea Ciuc", preşedintele Traian Băsescu nu doar că răspundea indirect declaraţiilor, considerate de unii ca provocatoare, făcute cu două zile înainte de László Tõkés în acelaşi loc - la Universitatea de Vară de Băile Tuşnad - că "secuimea are nevoie de un model de tip catalan", ci se pronunţa în acelaşi timp pentru o viziune liberală privind statul ca spaţiu de convieţuire al tuturor cetăţenilor fără deosebire de etnie. Dar, în această poziţie deja clasică pentru şeful statului s-au strecurat oarecari contradicţii, căci autonomia locală trimite la comunităţile teritoriale, şi odată ce statutul aces-tora este recunoscut, caracterul etnic al unora nu mai poate fi eludat. Ori, de aici la cererea unei largi autonomii politice "de tip catalan", nu e decât un pas. Cel puţin la nivel conceptual.

Ceea ce nu au luat în calcul, nici preşedintele, nici sfetnicii săi este relaţia greu de conciliat dintre viziunea conservatoare şi cea liberală privind constituenţii statului. Pentru liberali statul este format din asocierea liberă a indivizilor deveniţi cetăţeni, pe când pentru conservatori statul este rezultat din reunirea comunităţilor umane "naturale", formate pe bază geografică şi teritorială şi având o consistenţă cultural-istorică. Or, comunităţile "naturale" nu sunt formate din cetăţeni, decât din punct de vedere formal, ci din părţi ale grupului natural. Şi cel mai uşor de identificat dintre acestea este tocmai grupul etnic.

Oricum, Traian Băsescu a încercat la Băile Tuşnad să navigheze între diferitele accepţiuni ale conceptului de autonomie pornind de la ideea că "toţi cetăţenii României au nevoie de autonomie", afirmând apoi că descentralizarea nu se poate opri "la o oarecare autonomie financiară", accentuând însă precaut că această autonomie va fi "egală pentru toţi cetăţenii români, indiferent de etnie".

Căţeii lui Grigore Alexandrescu erau simpli cetăţeni ce aspirau la egalitate, pe câtă vreme câinii, politicieni rasaţi, nu confundau dis-cursul cu realitatea. Elita, fie ea politică sau economică, parte a comunităţii "naturale" îşi revendică rolul de a da direcţia generală pe care membrii comunităţii, "căţeii", trebuie doar să o urmeze. Şi dacă nici după două secole "căţeii" tot nu au devenit suficient de egali, căci progresele democraţiei au fost ciclice şi limitate, de ce autonomia ar avea mai multe şanse? Căci dacă democraţia şi autonomia nu merg împreună, autonomia eşuează inevitabil într-o formă de oligarhie.