Direcţie imprecisă

Chestionam săptămâna trecută, tot în aceste pagini, tema necesităţii unei guvernanţe europene şi, de ce nu, mondiale. Un răspuns, fie şi parţial, la întrebările puse atunci a venit, cum era şi de aşteptat, de la europeni. Dar ceea ce au făcut liderii europeni la Consiliul de la Bruxelles deşi important, e insuficient. Pare să o indice şi apelul preşedintelui Obama către liderii G20 care se vor întâlni săptămâna aceasta la Toronto. Obama le cere să meargă mai departe în direcţia accelerării reformei sistemului financiar mondial. Va fi însă uşor să se ajungă la un consens în această direcţie?

A fost nevoie ca "pieţele" să atace datoria suverană a statelor cele mai fragile din zona euro pentru ca problema guvernanţei economice să se pună ceva mai serios. Dar chiar şi aşa, încă înainte de întâlnirea liderilor europeni în Consiliu, la prima sa vizită la Bruxelles ca nou prim minis-tru britanic, David Cameron - un bun apărător al intereselor City-ului londonez, care nu de reglementare a sistemului financiar mondial are nevoie - a atacat, împreună cu José Manuel Barroso propunerea franceză de a crea un guvernământ economic al zonei euro. Preşedintele Comisiei afirma că nu este nevoie de instituţii noi iar "cetăţenii europeni sunt interesaţi de substanţă". De ce însă această "substanţă" nu s-a manifestat până acum? Nu cumva din cauza absenţei unei structuri instituţionale care să permită o guvernanţă economică europeană? şi, dacă în Europa situaţia se prezintă astfel, în România, unde orice temă, cât de generoasă, se reduce la o manipulare superficială, lucrurile sunt şi mai neclare.

Oricum, modelul economic şi social care a dus la această situaţie nu a fost deloc pus în discuţie. Să fim realişti: majoritatea politicienilor, aşa cum îi ştim, dependenţi de sondaje, obsedaţi de imagine, cinici, trăind într-un prezent continuu, prizonieri ai finanţatorilor mai mult sau mai puţin oculţi vor fi ultimii care să poată vorbi deschis despre cauzele crizei şi necesitatea schimbării sistemului. De unde şi pericolul derivei spre extrema dreaptă a politicii. Situaţia este chiar mai gravă decât în timpul "Marii crize" din anii "30 ai secolului trecut, căci astăzi libertatea de mişcare a politicienilor este mai mică, iar alternativele mult mai puţin clare. Jocul de-a democraţia fără democraţie îşi spune cuvântul. Goana după profit nu avea cum să fie compatibilă cu mesajul democraţiei care clama că dincolo de diferenţele conjuncturale cetăţenii rămân fundamental egali.

La întrebarea "Care este direcţia de ieşire din criză?" unii, cum se pare să fie cazul şi la noi, sunt atraşi de ieşirea prin extremă. De unde şi interesul pentru refacerea conservatorismului radical şi ortodoxist al perioadei interbelice. Pentru prima dată după 1990 susţinători ai acestei linii sunt în poziţii de putere. O elita ortodoxistă, cu tendinţe politice radicale şi visuri mesianice şi naţionaliste se află deja în anticamerele puterii. Şi, deloc curios, nu este deranjată de prezenţa profitorii pre şi post revoluţionari ai regimului politic comunist. Poate pentru că aceştia din urmă n-au fost, deci n-aveau cum să rămână comunişti. Cu Securitatea au avut aceştia mai multe contacte, dar Securitatea, organizaţie patriotică şi drept credincioasă şi-a ispăşit "păcatele" asigurând direcţia tranziţiei. Şi, aşa cum mimau ieri comunismul, astăzi mimează şi anticomunismul. Aşa cum mai ieri erau adepţi totali ai totalitarismului, tot atât de integral sunt astăzi ortodocşi şi adepţi stricţi ai pieţelor. Căci de la economia de tip cazinou le-a venit puterea. Şi nu puterea politică, destul de fragilă, ci puterea economică, cea care contează. Aşa că orice reglementare care le-ar reduce puterea le pare periculoasă.