Fuga de realitate şi căutătorii de soluţii

Orice autor este sensibil la reacţiile cititorilor săi. Am căutat cu îndîrjire să înţeleg motivaţia celor care mă critică vehement, ba unii mă şi ameninţă cu dezvălu-iri infamante, pentru păcatul de a stărui în vatra cercetării stării de fapt a societăţii româneşti, de a căuta rădăcinile şi conexiunile ţesăturii de fapte şi evenimente care ne ţine prizonierii unei lumi lipsite, cel mai adesea, de speranţă, care ne asupreşte şi ne umileşte, cînd nu alege să ne suprime brutal, mereu pîndită de alt viitor sumbru.

Nu încape nicio îndoială, realitatea ţipă, se tînguieşte, se zvîrcoleşte după soluţii, iar cei care-şi bat gura, îşi pierd timpul lor şi-l irosesc pe-al altora scriind despre altceva, pot avea aerul unor rătăciţi, ori, de ce nu?, al unor "manipulatori de conştinţe", adică nişte inşi puşi pe rele din capul locului.

Primul lucru care m-a izbit, cercetînd diferitele aspecte ale problemei este că fenomenul se repetă în toate momentele critice, de răscruce, ale istoriei noastre.

Nu doar noi, acum, ci înaintaşi ai noştri mult mai iluştri şi poate mai civilizaţi, mai demni, au căzut în aceeaşi capcană. S-au repezit, au dat goană în toate direcţiile, cu speranţa că vor găsi soluţiile crizei aiurea, mereu într-altă parte, grăbindu-se să părăsească, dezgustaţi, terenul realităţii. Unul, altfel, incomod, amorf, mereu rezistent la schimbare, mereu întîrziat, mereu fără fundamentele instituţionale şi morale necesare unei construcţii sociale solide şi rezistente la eroziunea timpului, plin de gropi şi de praf, de hoţi, de panarame şi potlogari, o lume de moşi, aşa cum o găsiţi ilustrată în şirul, aparent fără şir, al substantivelor şi adjectivelor împerecheate de Caragiale, geniul care a avut curajul să suprime verbele dintr-o pagină de literatură. Nu există altă definiţie mai profundă a "patologiei societăţii româneşti", cum o numea Eminescu, decît această lume caragialiană din care verbele s-au exilat, au devenit inutile, irelevante, ori au fost alungate de cine ştie ce forţe malefice.

A doua întrebare s-a născut din prima: cine au fost aceşti căutători grăbiţi de soluţii, ce-şi fac mereu auzită vocea, în toate vremurile de criză ale societăţii româneşti? Care este profilul lor social, psihologic, care este tipologia lor umană?

Primul grup al căutătorilor de soluţii se constituie, aproape întotdeauna, în chiar cercul puterii. Mai marii zilei văd cu grijă cum le fuge pămîntul de sub picioare şi dau faţă cu teama de a înfrunta deschis mînia, ori chiar revolta celor pe care i-au înşelat în contractul de guvernare. Caracteristica dominantă a soluţiilor din cercul puterii este nepăsarea faţă de consecinţele ulterioare ale măsurilor preconizate.

Nu contează ce se va întîmpla peste o zi, două, o lună sau un an, acum să ne vedem ieşiţi de la strîmtoare! "Fă-te frate cu dracu, pînă treci puntea" este motto-ul tuturor acestor soluţii menite nu să rezolve problemele societăţii, ci pe cele ale puterii, iar dintre toate, de fapt, una singură: să nu pierdem, tocmai acum, sceptrul şi dulcile privilegii ale jilţurilor guvernării.

Al doilea cerc al grăbiţilor căutători de soluţii se formează din rîndurile intelectualilor, mai ales cei vizitaţi insistent de spectrul "misiunii lor". Sunt oameni care trăiesc, cea mai mare parte a vieţii, cu sentimentul că fac parte dintre "cei aleşi" şi cu frustrarea că societatea nu se grăbeşte să le recunoască acest statut, cu alte cuvinte să reverse asupra lor beneficiile materiale, ori onorurile instituţionale care le-ar putea ostoi, parţial desigur, nemăsuratele orgolii. Motto-ul acestui grup şi al oricărui grup de veleitaro-elitişti este: "Dacă nu noi, atunci, cine? Dacă nu acum, atunci, cînd?" Caracteristica principală a soluţiilor propuse de aceşti oameni este accentuata incongruenţă cu caracteristicile şi mai ales posibilităţile societăţii. Cînd sunt confruntaţi cu această remarcă-reproş, răspunsul lor este simplu şi deconcertant: dacă realitatea nu vrea sau nu poate să se muleze pe soluţiile noastre, e vina ei şi cu atît mai rău pentru ea. În varianta maois-tă traducerea este: "Dacă nu ştie, îl învăţăm, dacă nu poate, îl ajutăm, dacă nu vrea, îl forţăm"! La nevoie şi o dictatură e bună, mai ales dacă scopurile înalte sunt atît de .....înalte, desigur!! Este motivul pentru care dictaturile sunt atît de des nu doar prezente în realitatea politică a României moderne, ci, mai rău, atît de frecvent invocate, în lumea intelectuală, ca "răul cel mai mic!"

Elementul care uneşte soluţiile primului grup cu cele ale celui de-al doilea, dincolo de orice diferenţe de abordare, politică sau metodologică, este INADECVAREA! Cu alte cuvinte, nici într-un caz, nici în celălalt, punerea în practică a soluţiilor nu va duce la rezolvarea problemelor care au creat criza, fie pentru că sunt prost alese, fie pentru că nu pot fi puse în practică, ori dacă sunt, dau rezultate mult prea slabe.

Aşa, ajungem la miezul problemei, alcătuit dintr-o constatare şi o întrebare. Constatarea cu totul surprinzătoare este că tocmai cei care au de suportat greul crizei, cei care plătesc, întotdeauna şi pînă la capăt, uneori generaţii de-a rîndul, costurile crizelor sunt singurii care nu par preocupaţi de căutarea soluţiilor! Cum este posibil aşa ceva? Se pot găsi, desigur, motive şi explicaţii care, înşiruite, să umple pagini întregi, de la lipsa "pregătirii", la sentimentul încătuşării, al neputinţei pe care-l încearcă cei obligaţi să trăiască cea mai mare parte a vieţii lor, de azi pe mîine. În realitate, toate aceste explicaţii sunt doar simple raţionalizări menite să reducă disonanţa cognitivă. Răspunsul meu este că aceşti oameni nu caută soluţii, pentru că, spre deosebire de "căutătorii profesionişti", ei nu-şi pot permite, nici măcar imagina, luxul de a fugi de realitate. Ei sunt împlîntaţi în realitate, ei sunt "carnea de tun" a realităţii.

Fuga de realitate, în graba de a găsi mai repede soluţiile problemelor cu care ea ne confruntă, este cea mai proastă stategie de căutare. În fapt, este drumul care asigură certitudinea eşecului. Este singura cale care nu duce niciodată, nicăieri. Este reţeta ultimă şi infailibilă a rătăcirii perpetue.

Dacă unii nu pot căuta soluţii, iar ceilalţi le caută mereu acolo unde n-au nicio şansă să le găsească, suntem condamnaţi la "criză permanentă"?

Eu cred că nu! Cu o singură condiţie: oricine ar fi aceia care vor să ajute într-un fel la găsirea soluţiilor pentru ieşirea din criză să înveţe a folosi algoritmi bazaţi nu pe fuga de realitate, ci pe cunoaşterea şi recunoaştera realităţii, pe asumarea ei, cu bune şi cu rele, mai ales cu cele rele!

Societatea românească nu are nevoie acum, cum nu a avut niciodată nevoie, de "salvatori", ci de "constructori". Din păcate, la noi aceasta a rămas mereu o "meserie" făcută de prea mulţi după ureche şi, oricum, prea puţin preţuită! Poate de aici ar trebui începută schimbarea.