OPINII Economia României: de la euforie la realitate!

Economia internă a înregistrat în perioada 2000-2008 cea mai bună evoluţie din ultimele decenii. După aproximativ 10 ani de tranziţie (1990-1999), PIB-ul României a crescut pe parcursul a 9 ani consecutiv (ritm mediu anual de aproximativ 6%). Motorul acestei perioade prolifice a fost mecanismul exporturi / investiţii, cu efecte pozitive pentru consumul privat. La începutul anilor 2000 România prezenta o serie de avantaje comparative şi competitive: negocierile de aderare la structurile euroatlantice; poziţia geografică; dimensiunea pieţei interne (ca populaţie); costul redus cu forţa de muncă; gradul redus de privatizare, etc.

Toţi aceşti factori au constituit un catalizator pentru investiţia străină. Astfel, am asistat la influxuri semnificative de capital străin, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi a investiţiilor de portofoliu. Investiţiile directe au determinat crearea de locuri de muncă, contribuind la dinamizarea pieţei forţei de muncă, puternic afectată de procesul de tranziţie. La rândul ei, dinamizarea pieţei forţei de muncă (creşterea ofertei de locuri de muncă, dar şi a salariilor) a determinat o evoluţie favorabilă a consumului privat (mai ales pentru bunuri de consum îndelungat, după aproximativ 1 deceniu de letargie).

Totodată, am asistat la influxuri de capital străin pe bursă şi pe piaţa imobiliară. Astfel, am observat o creştere a venitului real disponibil al populaţiei. Mai mult, accesul la creditare a fost facilitat, în special în anii premergători crizei. În 2007 (anul integrării) economia internă se afla într-o stare de beatitudine (economia "clocotea"). Numai că, din punct de vedere fundamental, această stare de euforie nu era sustenabilă. În primul rând, funcţionarea economiei în perioada premergătoare crizei a determinat acumularea unui deficit de cont curent ridicat. Totodată, pe segmentul imobiliar se înregistrau preţuri care sfidau chiar şi mari metropole de pe mapamond. La toate acestea, putem adăuga slaba gestiune a finanţelor publice, şi, mai important, lipsa unei strategii macroeconomice coerente pe termen lung.

Astfel, în câteva trimestre economia s-a întors în timp cu aproximativ 1 deceniu. Intrarea în recesiune a Zonei Euro (principalul partener comercial) în 2008 a determinat declinul cererii externe. Prin urmare, am asistat la oprirea investiţiilor în sfera de producţie, mai întâi pe segmentul exportator, şi apoi la nivelul întregii economii. În consecinţă, condiţiile la nivelul pieţei forţei de muncă s-au deteriorat.

Totodată, criza financiară internaţională, coroborată cu dezechilibrul macroeconomic extern (deficitul de cont curent), au contribuit la reducerea expunerii şi ieşirea investiţiilor străine de portofoliu (şi speculative) pe plan intern. Indicii bursieri au consemnat declinuri semnificative (în unele cazuri de peste 90% din maxime).

Acest proces de ajustare, însă, nu s-a încheiat. Mai ales că deficitul bugetar a crescut semnificativ în 2008 şi 2009 (la peste 8% din PIB). Cu alte cuvinte, în acest moment devin valabile cuvintele lui Ronald Reagan la numirea în funcţia de Preşedinte al Statelor Unite (20 ianuarie 1981) "... In this present crisis, government is not the solution to our problems; government is the problem ..." (traducere: în această criză, statul nu este soluţia problemelor; statul este problema).

Cum se poate rezolva cât mai repede şi cât mai bine această problemă? Din nefericire, ca în medicină, orice maladie netratată la timp impune o medicamentaţie mai costisitoare. Practic, în acest moment, marja de acţiune a politicii bugetare este foarte redusă. În primul rând, a lipsit o abordare bugetară coerentă pe termen mediu şi lung. Totodată, actuala criză economică a fost conştientizată foarte târziu de autorităţile responsabile cu implementarea politicilor macroeconomice. Toţi aceşti factori au contribuit la apariţia şi / sau intensificarea unor dezechilibre economice (ex. deficitul din sistemul de pensii).

Reagan a rămas în istorie prin politicile macroeconomice care stimulează oferta agregată. Aceste politici au fost însuşite de mai multe state dezvoltate, şi astfel, am asistat la o perioadă foarte bună pentru economia mondială (aproximativ 3 decenii). Ce se va întâmpla însă pe plan intern? Doar câteva scenarii aş menţiona: unul în care statul nu se poate ajusta (în acest caz riscăm să devenim o economie părăsită pe harta Uniunii Europene); unul în care statul se va ajusta rapid (greu de crezut, mai ales având în vedere rigidităţile de natură politică şi economică); desigur, rămâne şi scenariul în care ajustarea se va prelungi pe parcursul mai multor ani, ceea ce s-ar traduce în incertitudine, şomaj ridicat, divergenţa faţă de media europeană.