Realităţi subiective

Ca de obicei în ultimii şase ani, şi inundaţiile din vara aceasta au devenit subiect de vie dezbatere publică. Mult prea vie, ar spune unii. Dar, dincolo de faptul în sine, comentariile dau contur unei realităţi subiective. Una din multele realităţi posibile. Căci, vechea probă aristotelică a adevărului ca adecvare între ceea ce se spune despre ceva şi ceea ce exis-tă în fapt, pare să fi fost pusă la index. Nu mai este adevărat ceea ce există, ci ceea ce se vede. Ori ceea ce este util. Aşa că adevărul se impune prin luptă, nu se mai descoperă şi cu atât mai puţin nu se manifestă ca atare. Imaginea lumii ca spaţiu al conflictului, iar nu al colaborării între oameni, a dus la transformarea realităţii în subiect de confruntare. Lupta pentru ca o realitate să prevaleze în raport cu celelalte face ca realitatea să fie vidată de obiectivitatea sa. De la imaginile obsesiv reluate de televiziuni pentru a arăta suferinţa, groaza sau deznădejdea celor care au fost afectaţi de "potop", la talk show-rile în serie care joacă cartea emotivităţii pentru a produce audienţă, totul se petrece în numele libertăţii de exprimare. Până unde, însă, poate merge libertatea de informare? Aceeaşi întrebare apărea - de fapt era reluată, dar de data aceasta cu forţa unui document oficial - cam odată cu începutul noului ciclu de inundaţii în proiectul de Strategie de Securitate Naţională produsă de Cotroceni şi asumată de CSAT, ajungând să definească o "vulnerabilitate" a satului român de astăzi.

Prea multă libertate de expresie duce la un preaplin de politică, şi nu orice politică, ci o politică interesată în favoarea unor grupuri de interese. Cam aşa ar putea fi reproduse, pe scurt, argumentele împotriva excesului de libertate de exprimare din România de azi. "Oamenii se răcoresc", spunea preşedintele Băsescu în vizită la Săuceşti, Bacău, după un schimb de replici cu localnicii, sugerând oarecum că aceştia reproduc comentariile de la televizor. "Cu apă" răspundea unul dintre aceştia, trimiţând la vechiul adevăr aristotelic ca adecvare între ceea ce se spune şi ceea ce există. Căci apa era acolo, putea fi văzută direct. Realitatea preşedintelui şi cea a localnicilor, deşi aveau contact cu aceeaşi realitate obiectivă, era evident, diferită.

De ce libertate de exprimare? Acum un secol şi jumătate, John Stuart Mill avansase deja patru argumente în favoarea libertăţii de exprimare, care sunt valabile şi astăzi. În primul rând fiabilitatea opiniilor, căci şi atunci când oamenii sunt absolut siguri de adevărul credinţelor lor se pot înşela, motiv pentru care evitarea erorii presupune promovarea discuţiilor deschise şi a punctelor de vedere opuse. Apoi, chiar şi concepţiile false pot conţine adevăruri pe care dogmatismul dominant la un moment dat nu le poate accepta, în schimb o dezbatere liberă poate conduce către formarea unei opinii mai bine argumentate, preluând chiar şi de acolo. Pe de altă parte, credinţele obişnuite care nu trec proba criticii venite dinspre alte perspective sunt adoptate dogmatic şi riscă să devină prejudecăţi. Şi, nu în ultimul rând, fără libertatea de exprimare, semnificaţia unei doctrine sau a unui adevăr, fie el şi ştiinţific, se pierde.

Riscul pentru o societate nu îl reprezintă libertatea de exprimare, ci lipsa gândirii critice. Iar un stat este periclitat de absenţa cetăţenilor care practică o astfel de gândire, şi nu de campaniile mass media. O dovedesc tragic şi inundaţiile actuale. Controversele iscate de revărsarea apelor exprimă perspective diferite, dar pot contribui la formularea unor politici realiste. Conduc, deci, spre o realitate din ce în ce mai puţin subiectivă. Dar, fără practicarea unei gândiri critice, telespectatorilor le va fi greu, dacă nu imposibil, să (re)devină cetăţeni. Căci realitatea televizată fără percepţie critică nu este decât o altă realitate subiectivă.