Scandalul "Alro" revine

Preşedintele României, Traian Băsescu, a trimis vineri ministrului Jus-tiţiei, Cătălin Predoiu, cererea pentru declanşarea urmăririi penale împotriva fostului ministru al privatizării, Ovidiu Muşetescu. Cererea preşedinţiei vine în urma solicitării procurorului general al României, Codruţa Kovesi, din luna iulie a acestui an. Procurorii susţin că Ovidiu Muşetescu s-ar face vinovat de abuz în serviciu şi stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate faţă de cea comercială reală a bunurilor aparţinând firmelor la care statul este acţionar.

Întreaga acţiune penală a pornit însă în 2002 de la un fost angajat al uzinei, inginerul Florea Bulumac, retras din activitate la momentul privatizării. Inginerul a fost plimbat ani la rând pe la Parchet, dar a stăruit pentru că a crezut în argumentele sale. Cazul inginerului Bulumac şi al dosarului penal "Alro" a fost relatat pe larg în ziarul Bursa, de-a lungul anilor. Reluăm pe scurt istoria acestei privatizări, aşa cum a fost ea documentată de ziarul Bursa, primul cotidian din România care a demascat "şmenul de la Alro".

• Istoria unei privatizări

În loc să negocieze la sânge un preţ cât mai mare pentru cea mai profitabilă companie din portofoliu, reprezentanţii APAPS s-au făcut preş în faţa investitorului - "Marco International" (companie cu acţionariat rusesc, înregistrată în SUA). Iar paguba a fost una uriaşă - sute de milioane de dolari. Specialiştii considerau, în 2001, că pachetul statului la "Alro" valora cel puţin 250 de milioane de dolari, însă în 2002 statul a încasat doar 11 milioane de dolari pentru cedarea controlului în societate.

Responsabilii cu privatizarea "Alro" au apărat mai degrabă interesele investitorilor decât pe cele ale statului în procesul de vânzare a acţiunilor uzinei de aluminiu de la Slatina.

Ofensiva "Marco" pentru preluarea "Alro" a început în primavara anului 2001, când responsabilii APAPS au fost surprinzător de uşor de convinşi că uzina de aluminiu trebuie preluată de un investitor privat prin majorare de capital. Statul urma să piardă controlul asupra societăţii, fără să încaseze niciun leu, căci soluţia agreată cu investitorul era o majorare de capital în valoare de 60 de milioane de dolari, bani care urmau să rămână în capitalul social al societăţii, fără ca vreun leu sa meargă la bugetul statului.

Argumentul şefului APAPS de la acea vreme, Ovidiu Muşetescu, a fost că "Alro" are nevoie urgentă de investiţii şi că preţul aluminiului era în scădere pe bursa de la Londra.

Ziarul "BURSA" este cel care a sesizat primul "şmenul" şi l-a demascat într-un articol faimos, intitulat "Mare şmen la ALRO".

Presa s-a coalizat atunci într-una din cele mai virulente campanii împotriva soluţiei de privatizare aleasă de Guvernul Năstase, arătând că "Alro" şi-ar fi putut susţine lesne planul investiţional din profitul anual, aşa cum o făcuse consecvent până atunci.

Prin urmare, urgenţa unor investiţii era o falsă problemă, dacă nu chiar o manipulare.

Alt argument al oficialilor guvernamentali a fost preţul scăzut al aluminiului de pe pieţele externe. Dacă specialiştii statului ar fi studiat cotaţiile din ultimii 20 de ani, ar fi putut constata că preţul păstra o evoluţie ciclică şi ar mai fi sesizat că scăderea era doar una temporară. Ca dovadă, după anul 2001, preţul aluminiului a crescut aproape continuu.

Pus în faţa opoziţiei presei, a potenţialilor investitori şi a acţionarilor minoritari, Guvernul a amânat privatizarea prin majorare de capital, dar a început să toace mărunt interesele societăţii: ba că profitul se datora subvenţionării de către stat a energiei electrice cumpărate de "Alro", ba că directorii societăţii s-au îmbogăţit pe spinarea companiei. Comportamentul autorităţilor a fost unul sinucigaş, căci regula comerţului iţi impune să nu iţi critici marfa dacă vrei să o vinzi la un preţ bun. Mai ales atunci când nu ai niciun motiv să o critici, ba dimpotrivă.

Investitorii de la "Marco" au schimbat strategia după ce statul a renunţat la majorarea de capital, începând să cumpere masiv acţiuni de pe piaţa de capital şi încercând să scape şi de acţionarii minoritari semnificativi, cumpărându-le acţiunile. Ceea ce face ca în două luni "Marco International" şi "Conef" să deţină aproape 30% (luna iunie 2001) din "Alro".

Brusc este convocată o adunare generală extraordinara la "Alro" în care se propune ca anumite hotarâri ale acţionarilor, importante pentru viaţa societăţii, să fie luate doar cu votul acţionarilor reprezentând două treimi (2/3) din capitalul social.

Pe 23 iulie 2001, Hotărârea AGA aproba ca acele decizii să fie luate însă cu o majoritate de trei pătrimi (3/4), ceea ce-i conferea automat acţionarului "Marco" posibilitatea de a bloca prin vot anumite hotărâri ale AGA .

Acesta a fost momentul care a rupt echilibrul de forţe la "Alro", căci dreptul primit de "Marco" i-a alungat pe ceilalţi investitori, eliminând competiţia. Consecinţa s-a văzut, apoi, un an mai târziu în preţul scăzut acceptat de stat pentru cedarea controlului asupra companiei "Alro", fără să se ţină cont de fluxurile financiare ale societăţii la momentul vânzării acţiunilor. Statul a încasat doar 11 milioane de dolari pentru 10% din companie.

La acel moment, "Alro" avea active circulante nete de 45 de milioane de dolari, adică investitorii îşi amortizau investiţiile şi obţineau şi profit doar din vânzarea stocurilor şi recuperarea creanţelor şi după ce plăteau până şi datoriile societăţii.

Guvernul de atunci nu a impus un preţ care să acopere consistent faptul că prin vânzarea pachetului de 10% nu se înstrăinau doar nişte acţiuni, ci se ceda controlul asupra societăţii. Statul trebuia să cuprindă în preţ şi faptul că, ulterior, urma să fie diluat continuu prin majorări succesive de capital, pentru asigurarea planului investiţional, la care APAPS nu putea participa pentru că îl împiedica legea. Ceea ce s-a şi întâmplat (statul şi-a scăzut participaţia la "Alro" de la 44% la sub 10% fără să mai încaseze vreun leu).

• Strategia secretă

Puşi in faţa acumulărilor de acţiuni de pe piaţă, consultanţii APAPS au venit cu propuneri pentru contracararea ofensivei "Marco", încercând să convingă APAPS că acţionarii minoritari ai "Alro" pot fi stimulaţi să nu-şi mai vândă participaţiile. O soluţie la îndemană pentru autorităţi ar fi putut fi atunci suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor societăţii până la finalizarea privatizării. Însă, nu numai că nu s-a întâmplat aşa ceva, dar autorităţile noastre i-au permis companiei "Marco" să lanseze chiar o ofertă publică de cumpărare a acţiunilor din piaţă, înainte de privatizare. În urma ofertei, "Marco" a mai achiziţionat aproximativ 10% din acţiunile "Alro", crescându-şi astfel participaţia la peste 41%.

Ceea ce a făcut ca niciun alt investitor să nu mai fie interesat de "Alro".

De parcă nu ar fi fost de ajuns, pe 17 decembrie 2001, APAPS publica în presă un anunţ pentru vânzarea "Alro", care era, în fapt, o dedicaţie specială pentru consorţiul "Marco - Conef". Pentru ca să participe la privatizare, orice investitor trebuia să facă dovada că, în ultimii cinci ani, comercializase, sub acelaşi nume, aluminiu pe piaţa românească. Ceea ce se potrivea mănuşă consorţiului, mai precis companiei "Conef", controlată tot de "Marco".

Banca Mondială, care monitoriza procesul de privatizare, cere modificarea urgentă a anunţului, astfel că, pe 22 decembrie 2001, anunţul este republicat fără această condiţie favorabilă "Conef". Dar chiar şi fără acest sprijin, consorţiul "Marco - Conef" era într-o poziţie extrem de favorabilă datorită pachetului important de acţiuni pe care reuşise să-l achiziţioneze cu sprijinul tacit al autorităţilor. Iar acest lucru s-a concretizat în preluarea societăţii fără opoziţia unui alt investitor, în aprilie 2003.

Actualul scandal legat de "Alro" poate fi un bun prilej pentru ca autorităţile să publice contractul de privatizare al societăţii, actele adiţionale semnate ulterior, precum şi rapoartele consultanţilor statului post-privatizare.

Poate aşa vom putea şti exact care a fost paguba reală din această privatizare şi cine nu a reprezentat corect interesele statului.