Unicameral vs. bicameral

În Septembrie 2005 a fost lansată, de către actualul şef al statului, ideea unui referendum care să permită trecerea la sistemul Parlamentului unicameral, după care câteva partide au ieşit cu declaraţii de susţinere. De atunci, linişte. Actualii parlamentari au reuşit să îngroape şi această iniţiativă a Preşedintelui. Însă problema a rămas. Sistemul actual al separării Camerelor este atât de ineficient încât aproape orice iniţiativă legislativă care nu are o susţinere copleşitoare e îngropată prin comisiile parlamentare.

Care e însă sistemul optim pentru România? Partizanii sistemului bicameral susţin că acesta e "tradiţional" în Europa. Incorect. Există pe Continent un echilibru între sistemele uni- şi bicamerale. Este adevărat că numeroase state au Parlamente bicamerale. Dar la fel de adevărat este că multe alte state au parlamente unicamerale. Toate statele nordice au o singură cameră, ultima care a adoptat acest sis­tem fiind Danemarca. La fel în Sud, unde găsim Parlamente unicamerale în Grecia, Portugalia sau Croaţia. Chiar şi între statele care au, formal vorbind, două Camere, există un grup unde a doua Cameră aproape că nu are scop legislativ, Camera inferioară fiind, în realitate, dominantă. Să numim acest sistem "pseudo-bicameral". El există în Marea Britanie şi în Franţa; Bundes­rat-ul german se apropie şi el de acest model. Pe de altă parte, avem cazul Parlamentului norvegian: deşi unicameral, el funcţionează uneori ca unul bicameral.

Cum decidem care sistem e mai bun? Nu există un răs­puns clar, pentru că se vede că atât modelul unicameral, cât şi cel bicameral funcţionează bine în democraţiile moderne. Nu doar în Europa. Coreea de Sud şi Israelul au o singură Cameră, dar Japonia şi Canada au două. În principiu, ambele tipuri de organizare pot fi perfect funcţionale.

E mai simplu să stabilim care din modelele precise nu sunt optime. Există o variantă de bicameralism numită "bicameralism perfect", care presupune că cele două Camere au atribuţii practic identice şi sunt alese prin acelaşi tip de scrutin, ceea ce înseamnă că au practic aceeaşi compoziţie. Italia şi România posedă acest sistem infernal. Legiferarea devine o adevărată aventură, iar Guvernul e tentat să recurgă, din cauza blocajelor parlamentare frecvente, la guvernarea prin decrete sau pe bază de ordonanţe.

De asemenea, nepotrivit cazului României e acel sistem bicameral unde raţiunea de a fi a Camerei superioare e dată de organizarea federală a statului. E cazul, printre altele, al Germaniei, Statelor Unite sau Australiei.

Am rămas, prin urmare, cu trei modele "în cursă". Unicameralism clasic, pseudo-bicameralism şi bicameralism clasic. Toate sunt bune, în principiu, dar există, cred, criterii fine de a departaja şi între acestea.

Motivul principal pentru care a fost introdus bicameralismul în statele unitare moderne este acela de a "tempera" Legislativul. O lege abuzivă votată de o Cameră va fi, în teorie, respinsă sau amendată de cealaltă. Numai că democraţiile contemporane au inventat mijloace mai eficiente decât o mediere care adesea eşuează, în practică. Spre exemplu legile abuzive sunt "filtrate" de o Curte Constituţională demnă de acest nume. Ori cetăţenii pot recurge la tribunalele internaţionale. Nemaivorbind că sistemul în care există o Cameră superioară veritabilă tinde să fie mai scump şi să genereze alegeri mai complicate şi majorităţi diferite în cele două Camere.

Atunci poate că optim ar fi un sistem unicameral? În ce mă priveşte, mă îndoiesc. Problema cu o singură Cameră e că aceasta reuneşte nu doar funcţiile legislative. Într-o democraţie contemporană, Parlamentul face, de regulă, altceva decât legiferează. El e un forum de dezbateri şi o instanţă de control (fie direct, fie prin comitetele parlamentare). Parlamentul ratifică tratate, primeşte mesajele şefului statului sau numeşte diferiţi oficiali. Asta face ca un deputat să aibă numeroase alte atribuţii decât cele stabilite de principiul, clasic, al separaţiei puterilor. Iar experienţa ne arată că aleşii adesea abuzează de aceste atribuţii şi drepturi ce le sunt recunoscute. Iar când nu abuzează, ei le exercită amatoristic. Luni votează Legea Pădurilor, marţi îl audiază pe şeful SRI, miercuri stabilesc condiţiile trecerii la moneda Euro, iar joi dezbat starea relaţiilor cu Zambia. Un spectacol parlamentar imprevizibil şi trist pentru contribuabil.

Iată de ce cred că mai potrivit pentru România ar fi un sis­tem pseudo-bicameral, cu un Senat redus ca număr de membri, care să fie în sesiune permanentă şi care să exercite funcţii de for de dezbatere, reprezentare şi cenzură. Aceasta ar permite existenţa unei Camere inferioare care să se concentreze exclusiv pe legislaţie şi care să se întâlnească rar, după modelul Legislativului din republicile americane. E o idee şi nu pretind că e singura utilă. O dezbatere publică e necesară, pentru că vedem cu toţii că sistemul actual e scump şi confuz.