Democraţie fără partide

O precizare, mai întâi: nu propun un sistem totalitar. Fie şi pentru un motiv simplu - totalitarismul nu este un sis-tem fără partide. El are un partid, unic (tehnic vorbind, nici măcar aceasta nu e o condiţie absolută, dovadă că Bulgaria, Polonia şi Coreea de Nord au avut câteva partide foarte mici, sateliţi ai partidului comunist). Nici nu propun desfiinţarea partidelor politice, actuale sau viitoare. Într-o ţară liberă, e dreptul oamenilor să se uneas-că în asociaţii. Ale filateliştilor, ale cultivatorilor de ţelină sau ale amatorilor de muzică de Bach. Sau ale simpatizanţilor unor ideologii sau personaje politice. Aşa fiind, partidele au un rol important în ordinea democraţiei înţeleasă ca sistem social.

Eu mă refer însă la "democraţie" în sensul strict, ca formă de regim. Altfel spus, ca principiu de organizare a autorităţii publice. Iar din acest punct de vedere, o spun explicit, partidele ar trebui eliminate complet ca instituţii ale puterii.

Nu, nu e o idee excentrică. Aţi recunoscut, poate, un concept respectabil al ştiinţelor politice numit "democraţia non-partinică". Ea poate fi găsită nu doar în câteva cantoane elveţiene. Într-o doză redusă, noi o avem deja. Preşedintele nu poate fi membru al vreunui partid politic. Militarii sau judecătorii, la fel. Unii ar obiecta că o asemenea interdicţie nu e eficientă, dovadă că Preşedintele (fost sau actual) face propagandă pentru un partid. Da, însă aici este vina Curţii Constituţionale, mai în-clinată să îşi servească stăpâ-nii politici decât litera legii. În rest, e remarcabil pentru un popor atât de nedisciplinat cum suntem cât de bine a func-ţionat interdicţia aceasta între militari. Chiar şi între preoţi, care nu aveau o obligaţie legală să se ţină departe de partide. Faptul că aceste categorii au respectat-o ne-a scutit de multe probleme, ca ţară, în ultimii 15 ani.

Cum funcţionează o democraţie non-partinică? Iată cazul statului Nebraska, un loc unde Legislativul este, oficial, "non-partinic". Aici găsim, de altfel, singurul Legislativ unicameral dintre statele Uniunii. Membrii săi se numesc "senatori", cu toate că nu mai există o Cameră superioară (cea inferioară a fost abolită prin referendum, în 1934, pentru a face economie din fondurile publice). Sunt aleşi prin vot uninominal şi nu pot avea mai mult de două mandate. Candidaţii sunt pre-selectaţi într-o alegere primară la care participă, laolaltă, membrii tuturor partidelor, fără deosebire. Odată aleşi în Legislativ, ei nu se des-part în grupuri de partid, nu se ţine nicio evidenţă a afilierii lor politice şi nu au niciun privilegiu ca membri ai unui grup partinic. Măsurile cu adevărat importante sunt decise prin referendum, direct de popor. Şi nu numai acelea. Locuitorii din Nebraska au votat, recent, cum să distribuie profitul loteriei publice sau dacă să autorizeze unele maşini de jocuri video.

La originile sale, democraţia reprezentativă modernă era non-partinică. Ea a păstrat unele caracteristici non-partinice până în zilele noastre. În Anglia, numele partidului a apărut pe buletinele de vot alături de acela al candidatului abia la sfârşitul anilor 1960. Nici acum în multe democraţii partidele politice nu beneficiază de fonduri publice.

Dar de ce ne-ar trebui mai degrabă o democraţie non-partinică în România? Una în care votul să fie dat oamenilor, nu roboţilor de partid şi de stat? Una în care funcţiile publice nu sunt date în funcţie de interesele partidului aflat la guvernare?

Motivul e clar: pentru că în această ţară, partidele, practic fără excepţie, au devenit mai degrabă o piedică în calea democraţiei. Pentru că sistemul nostru actual e gândit pentru a da puteri oligarhiei de partid, nu cetăţenilor. România a ajuns să fie condusă de un grup de şefi de partid care fac guverne pe la restaurant.

Partidele nu sunt neapărat un lucru bun pentru democraţie. Ele pot avea un rol benefic, dar adesea pot avea unul nefast. În perioada interbelică au fost partide acelea care au jucat în picioare bruma de democraţie din România. În perioada comunistă a fost un partid acela care era "forţa politică conducătoare". Iar în loc să tragă o concluzie sceptică cu privire la locul partidelor într-o societate liberă, politicienii ce au făcut? Au scris o Constituţie care nu dă nicio atenţie opţiunii populare, dar care ne vorbeşte des-pre "compoziţia politică a Guvernului". Au adoptat legi care au permis partidelor să cumpere vile de protocol.

Realitatea e că partidele actuale au devenit doar cluburi de rentieri. Iar votul mixt propus de actualul Prim-Ministru e calculat să respecte doar interesele partidelor. Nu ale alegătorilor, care se vor trezi că au trimis în Parlament oameni care au primit doar 10 sau 15% din voturile dintr-un colegiu. Votul uninominal în două tururi propus de actualul Preşedinte ne asigură că membrii Legislativului au primit, fiecare în parte, 50% plus 1 din voturi. E drept că partidele, săracele, vor suferi. Aş minţi dacă aş spune că le plâng de milă.