Să mai calculăm un PIB

Din ce în ce mai multă lume este de acord că Produsul Intern Brut nu mai spune mare lucru despre starea şi mersul economiei. Raportul dintre ceea ce evidenţiază indicatorul şi ceea ce ascunde înţelegerii, în privinţa bazelor şi a dinamicii economice, s-a subţiat de tot, aşa că la valorile acestea infime, cu multe zerouri după virgulă, aproape că nici nu mai contează. Unii s-au gîndit să-l înlocuiască cu Produsul Naţional de Fericire. Noul venit a făcut carieră, e luat tot mai mult în serios de cercetătorii din domeniul social, iar economiştii nu-l vor mai putea ignora multă vreme. Are toate şansele să intre în statisticile oficiale.

Pentru a înţelege ce se întîmplă într-o societate, care este mersul ei şi ce şanse are s-o cîrmească spre viitor, ori să se-nfunde într-unul dintre trecuturile negre prin care a mai rătăcit şi altă dată, cred că ar fi cît se poate de util să calculăm şi un alt fel de PIB, mai precis un PIBP, adică Produsul Intern Brut de Prostie. Trebuie să recunosc că ideea nu-mi aparţine decît pe jumătate, sau chiar mai puţin. Cel care a înţeles contribuţia pros-tiei, în toate formele ei de manifestare, la starea comunităţilor umane, a fost Erasmus din Rotterdam. Într-o vară, pe cînd călătorea prin Europa anului 1508, s-a gîndit că ar putea să-i facă o plăcere bunului şi înţeleptului său prieten Thomas Morus, dedicîndu-i aceste gînduri, sistematic orînduite, asupra unui subiect rareori atins de pana filosofilor, a sociologilor, ca să nu mai spun de cea a economiştilor. În textul lui Erasmus, Prostia ţine un discurs, lăudîndu-se pe sine, mai precis contribuţiile sale, ce nu pot fi nicicum tăgăduite, la mersul lucrurilor omeneşti, de la filosofie şi religie, pînă la politică şi artă, fără să ignore nici treburile zilnice ale omului de rînd.

Pentru că de la "gîndirea" şi deciziile celor ce deţin puterea publică ni se trag atît de multe, în această ţară, e inevitabil să cercetăm subiectul, fie şi sumar din această perspectivă. Am să vă dau recolta unei singure zile. Cea afişată public, pusă la vedere, ca rufele vecinei mele în balcon, pe frînghie, ca să poa-tă admira toată lumea peisajul.

Lumea s-a speriat, şi pe bună dreptate, de facturile la căldură anunţate de autorităţile care văd orice, mai puţin risipa şi jaful pe care-l practică cei ce ne procură această binefacere a civilizaţiei, prin intermediul unor ţevi. Orice măsură care loveşte în posesorul de calorifer e bună; nu se gîndeşte nimeni, însă, să facă ordine şi să reducă drastic, aşa ca de criză!, cheltuielile celor care produc şi livrează acest licăr de confort. În consecinţă, lumea a dat năvală să taie ţevile pe care, dimpreună cu umbra de căldură, de la toamnă, în casă va intra ruina. La urma urmei, blocurile cu încălzirea la godin nu sunt chiar o noutate în Româ-nia. Unele au fost proiectate pentru această soluţie! Ameninţaţi cu fuga de pe moşie a "robilor caloriferişti", "feudalii energeticii" s-au adresat imediat cu plîngere măriei sale, STATUL. Iar acesta a izvodit una dintre acele rare perle ale prostiei, pe care le putem admira, poate, o dată la o sută de ani: cei care-şi taie ţevile de calorifer tot nu vor scăpa de plată, avînd de achitat căldura care emană prin pereţi, plafoane, uşi, culoare, găuri de şoareci sau orice alte orificii care îi leagă, chiar dacă-i despart, de vecinii care nu şi-au tăiat caloriferele! Eu cred că logica aceasta are virtuţi care ar trebui mult mai adînc explorate de cei atît de preocupaţi de creşterea impozitelor, cu orice preţ şi de orice fel, pe seama sărăcirii absolute a populaţiei. Autorităţile ar trebui să facă şi pasul următor. Spre exemplu: blocul meu se învecinează cu o frumoasă vilă în garajul căreia stau vreo 4 maşini de lux şi vreo trei de tăvăleală. Nu sunt sigur dacă proprietarul nu are şi un iaht parcat pe la Constanţa. Suntem gard în gard, aşa că prin proximitate şi noi, cei peste 300 de locatari ai blocului, beneficiem de luxul vecinilor. Cu privirea! După cum bine se ştie, luxul trebuie impozitat la sînge, mai ales în vremuri de criză. Iaca, dintr-un condei, 300 de noi impozitabili, care, fie şi cu o fracţiune din cît plăteşte proprietarul bunurilor de lux, tot sporesc considerabil încasările fiscului. Gîndiţi-vă la sutele, miile de vile, palate, castele, rezidenţe şi alte acareturi deţinute de cei circa 5% dintre contribuabili cu averi şi la cît va cîştiga statul dacă-i impozitează pe cei 95% ce se învecinează cu ei! În plus, aceasta ar putea fi o cale foarte sigură pentru a-i îndemna pe cei care-şi ţin averile în lichidităţi, prin cine ştie ce bănci străine, să le "delichefieze" şi să le "facă de obşte"; adică să le învecineze cu noi, cei care vom plăti astfel toate impozitele cuvenite statului de drept!

Pe lîngă această nestemată, alte cîteva prostii, spuse cu gura plină şi gîndite cu mintea goală de mai marii zilei, ar putea păli. Ar fi însă o nedreptate să le trecem cu vederea.

Un ministru care se lăfăie, după cum se vede, nu doar în averi, cere angajaţilor săi să cedeze de bună voie 1% din salariu, pentru ca minis-terul pe care-l conduce să facă ceea ce n-a făcut cu zecile de miliarde pe care le cheltuie în fiecare an. Adică să facă drumuri şi căi de comunicaţii, pe apă, pe uscat şi în aer. Măsura este cît se poate de bine-venită şi are, de asemenea, potenţial de generalizare. Dacă banii din buget se risipesc şi cu atîta grabă trec din conturile publice în cele private, ale camarilelor politice, atunci angajaţii să aducă de acasă bani, ca ministerele să facă totuşi ceva. Doctorii, asis-tentele şi bolnavii să cedeze 1% din salarii pentru sistemul sanitar; toţi cei care mănîncă pîine, legume, lapte, brînză, carne, ouă să cedeze 1% din salarii, în favoarea ministerului agriculturii; cei care lucrează în servicii şi industrie, ministerului economiei, iar cei care fac un tablou, ori se uită la unul, citesc sau scriu o carte, să expedieze 1% din salariu pe adresa ministerului culturii. Cu cele douăzeci şi mai bine de ministere şi cam tot atîtea agenţii guvernamentale, chiar şi la suma aceasta infimă de 1%, finanţele statului ar putea vedea luminiţa de la capătul tunelului!

N-am să pomenesc, decît pe scurt, perlele gîndirii pleziristice ale minis-trului de finanţe care, de la o zi la alta, găseşte noi şi noi soluţii pentru problemele grave ale visteriei statului şi nu se sfieşte să le expună public, chiar dacă ceea ce a spus ieri se bate cap în cap cu ce spune azi: ieri nu vedea altă soluţie decît mărirea TVA, azi zice că ar putea s-o reducă; ieri era pentru menţinerea cu orice preţ a cotei unice, azi zice că vrea impozit progresiv; ieri era pentru austeritate, azi are un plan de măsuri care să favorizeze creşterea economică etc.

Erasmus îl citează pe Sofocle cu această sentinţă profetică: "Să nu gîndeşti e cea mai dulce viaţă". Nimic mai adevărat în România eternelor şi fascinantelor guvernări de criză, de care s-a născut bolnavă şi de care nu dă semne c-ar putea să se însănătoşească prea curînd.