OPINII Atotputernicia băncilor paralizează instinctul de proprietate

Într-un top al ponderii proprietarilor de locuinţe, fostele state comuniste stau cel mai bine. România conduce confortabil cu 95% (marea majoritate stă în locuinţe proprietate personală), peste 84% întâlnim în Lituania, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Bulgaria, Rusia, Polonia. Se intercalează printre acestea India, Singapore, China. La cealaltă extremă, găsim Elveţia (44%), Germania (53%), Austria (57%). Franţa, Anglia şi SUA sunt în jur de 65%.

Cum se face că ponderea proprietarilor e mai mare în state care au cunoscut relativ recent "binefacerile" creditului, iar economii superdezvoltate sunt surclasate de state inferioare din perspectiva puterii reale de cumpărare a locuitorilor? O diferenţă peste care trecem repede cu observaţia diferenţelor de mentalitate. Ce generează însă diferenţele de mentalitate? Care este contribuţia relaţiei cu băncile în conturarea diferenţelor de mentalitate? Putem considera că lipsa unei legi eficiente a falimentului personal şi dreptul băncilor de a urmări veniturile viitoare ale debitorului executat silit, chiar dacă acesta şi-a pierdut casa, inhibă dorinţa de proprietate?

Sacrificarea proprietăţii în folosul mobilităţii forţei de muncă nu cred că este o explicaţie bună în state de mai mici dimensiuni, precum Elveţia sau Austria, nici chiar în Germania, unde salariatul este bine protejat de o mişcare sindicală puternică, iar joburile sunt relativ stabile.

În România, marea majoritate a tranzacţiilor imobililare ce au în spate credite se face în baza programului Prima Casă, cu avans de 5% şi o DAE (dobândă anuală efectivă) ce oscilează în prezent între 3-4%. Succesul său se bazează pe costurile mici, dar şi pe prezenţa statului în postura de garant (50%). Să nu ne iluzionăm, însă, că acest program, conceput pentru a salva piaţa imobiliară şi a da ceva carne proaspătă băncilor în perioada de criză, va continua la nesfârşit. La un moment dat, economia, imobiliarele şi băncile vor fi lăsate să stea pe propriile picioare.

Ce se va întâmpla cu apetitul de proprietate în România în momentul în care programul va fi stopat, iar costurile împrumuturilor ipotecare vor urca odată cu avansurile solicitate? Mai ales dacă acest fenomen se va suprapune cu respingerea legii dării în plată sau "castrarea" sa după modelul propus de BNR, până la a o face inoperantă? Câţi se vor mai înhăma cu sufletul împăcat la datorii pe 25-30 de ani, la costuri majorate, în condiţiile în care ştiu că îşi riscă nu doar casa, ci şi veniturile viitoare şi că nu mai au nimic de aşteptat de la clasa politică având în vedere vulnerabilitatea sa în faţa lobby-ului bancar (vedeţi la ce arsenal se apelează în aceste zile vis-a-vis de mult discutata lege a dării în plată)?

Ţinând cu dinţii de actualii debitori ipotecări, băncile, în frunte cu agenţia lor mascată de reprezentare a intereselor (BNR), îşi torpilează de fapt baza de clienţi pe termen lung. Fără nicio protecţie din partea legii, fără posibilitatea de a împărţi în mod rezonabil riscul cu banca, cu perspectiva unor costuri majorate, numărul celor dispuşi să se împrumute ipotecar pe terme lung se va reduce dramatic. Băncile, care preferă în general să crediteze populaţia pentru că afacerile au mijloace de protecţie mai eficiente, iar pe activelor lor se vor bate în situaţia neplăţii datoriilor mai mulţi pretendenţi decât în cazul persoanelor fizice, nu văd în acest caz pădurea din cauza copacilor.