Legea prin care se propunea plafonarea dobânzilor în jurul pragului de maxim 18% pentru creditele de consum a stârnit recent dezbateri şi controverse. Reprezentanţii industriei se apărau cu argumentul că, în acest fel, este descurajat accesul persoanelor cu venituri modeste la împrumuturi (finanţatorii nu vor dori să mai acorde împrumuturi cu grad mare de risc), iar reprezentanţii legiuitorilor invocau descurajarea cametei... instituţionalizate. Este adevărat, în foarte multe ţări există un plafon care limitează dobânzile la credite, în special la cele de consum. De exemplu, acest plafon este, în Franţa, de 20%, iar în Statele Unite ale Americiin între 36% şi 60%, în funcţie de stat. La fel de adevărat este că un cămătar nu se va baza doar pe dobânzile "clasice", ci va apela şi la unele penalizatoare, mai consistente. Iar, cele din urmă îl îngroapă pe debitor.
Lucrurile sunt destul de simple din acest punct de vedere, un cămătar rareori încearcă să poprească veniturile debitorului rău platnic, ci vrea să-i execute proprietăţile. Pentru a ajunge la acest lucru are nevoie fie de o garanţie imobiliară, fie de o sumă acumulată ca datorie restantă foarte mare. Iar pentru a ajunge la sume restante apreciabile, pornind de la împrumuturi modeste, este nevoie de dobânzi penalizatoare care să crească progresiv. Din acest motiv, este mult mai important pentru potenţialele victime ale contractelor de credit ca penalităţile să fie rezonabile, eventual să nu depăşească valoarea creditului iniţial, cum prevedea şi legislaţia autohtonă, la un moment dat. Durata pentru care se pot percepe penalităţi de întârziere ar trebui, la rândul său, plafonată. Este cam ilogic să iei credit pentru câteva săptămâni şi apoi să ţi se calculeze penalităţi luni bune, poate ani. O idee ar fi ca perioada în care se pot calcula penalităţi să nu depăşească, la rândul său, perioada de acordare a împrumutului, eventual doar o fracţiune din aceasta. Orice credit restant ar trebui îngheţat după o anumită perioadă, iar finanţatorul se poate îndrepta, prin justiţie, împotriva datornicului, pentru a-şi recupera sumele cuvenite. Prelungirea artificială a perioadei în care se contabilizează penalităţi astronomice nu va provoca mutaţii semnificative în starea financiară a debitorului (exceptând situaţia în care acesta nu primeşte o moştenire neaşteptată), ci va contribui la îngroparea sa definitivă sub un munte de datorii.
Este util să aruncăm o privire şi asupra situaţiei celor care acceptă dobânzi cămătăreşti. Rareori acestea sunt dintre persoanele care vor să-şi îmbunătăţească locuinţa, să facă o excursie în străinătate sau să-şi completeze studiile, ci găsim, mai degrabă, diferite forme de dependenţe (cei care au pierdut la jocuri de noroc şi vor să se refacă miraculos, toxicomani în sevraj etc.), pe lângă situaţiile disperate ce implică starea de sănătate (bani pentru o intervenţie medicală etc.). Dacă pentru cei aflaţi în ultima categorie s-ar mai putea găsi alternative la prieteni/rude sau prin subscripţie publică (citim deseori anunţuri prin care ni se solicită să cotizăm pentru diverse tratamente), nimeni nu prea vrea să ajute un dependent de pariuri sau de droguri până nu se vindecă. Iar aici ar trebui să aşteptăm mai mult din partea celor care se ocupă cu prevenţia, descurajarea acestor fenomene sociale şi pedepsirea infracţionalităţii asociate lor, decât din partea celor ce pot legifera nivelul dobânzilor.