OPINII Cui foloseşte limitarea dobânzilor solicitate de bănci şi IFN-uri

O nouă iniţiativă legislativă pornită de la parlamentarul liberal Daniel Zamfir, prin care se doreşte plafonarea dobânzilor cerute de bănci şi IFN-uri la credite la 1,5 x dobânda de politică monetară a stârnit controverse. Bancherii au replicat fie cu neconstituţionalitatea acestui demers, fie s-au plâns că un profit operaţional atât de mic nu le-ar acoperi costurile sau nu i-ar mai stimula suficient să acorde credite noi, marjele reducându-se atât de mult.

Argumentul privind neconstituţionalitatea ("dobânda reprezintă preţul banilor, iar România e o economie de piaţă, potrivit Constituţiei, unde preţurile trebuie să fie libere, deci limitarea preţului banilor este o măsură neconstituţională") reprezintă doar un sofism şi vine, din păcate, de la un om cu experienţă, consilierul Guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu. De fapt, există deja o Ordonanţă de Guvern (13/2011) care introduce limitări în ceea ce priveşte dobânda remuneratorie şi dobânda penalizatoare (care, ciudat, nu se aplică şi în relaţiile creditori bancari/nebancari-debitori) şi chiar BNR s-a gândit recent să limiteze costul creditului IFN-urilor, cerându-le să aducă de 10 ori capitalul împrumutat dacă sar de o anumită valoare a dobânzii anuale efective (DAE) la credite. Deşi salutară, tot o decizie neconstituţională, având în vedere că preţul banilor ar trebui să fie liber, nu? În mod amuzant, oficialii BNR descoperă neconstituţionalitatea abia când profitul sectorului bancar tradiţional e pus în pericol, iar faptul că Cerberul BNR se comportă ca agenţie de lobby pentru cei supravegheaţi este deja un truism. De altfel, limitări în ceea ce priveşte "preţul banilor" se aplică în mai multe state europene, în principal în cazul creditelor acordate de IFN-uri, şi nu doar la bani vorbim de aşa ceva, ci şi la alte articole (vezi medicamentele, utilităţile).

Dacă am lămurit-o cu neconstituţionalitatea, să vedem dacă o marjă de numai 50% peste dobânda BNR (sau o marjă impusă de lege în general) ar fi fezabilă şi cui i-ar folosi cel mai tare. În prezent, dobânzile la depozite sunt intrate, la majoritatea scadenţelor la termen, sub 1% şi, având în vedere inflaţia care va sări, la sfârşitul anului, peste 2%, putem vorbi de dobânzi real-negative. Dacă dobânzile percepute ar fi de maxim 2,62% (1,75% plus marjă de 50% peste dobânda BNR) băncile şi-ar păstra profitabilitatea doar în măsura în care neperformantele nu sar prea tare calul. Deci, ar fi obligate să crediteze mai responsabil. Practic, ar fi ca şi cum toate creditele ar avea gradul de risc al împrumuturilor Prima Casă, ceea ce e mai greu de acceptat (cardurile de credit ar dispărea probabil) pentru că în acel caz operează şi garanţia de stat.

Dar dacă marja legală ar fi cât dobânda BNR plus 5% şi nu dobânda BNR x 1,5 aşa cum doresc iniţiatorii proiectului din Parlament? Aici ne-am încadra acum cu toate creditele ipotecare (sau măcar cu marea lor majoritate) şi ar putea fi aduse, cu ceva bunăvoinţă, şi împrumuturile de consum în aceeaşi zonă. Asta având în vedere că acum băncile practică o marjă de 6-8% peste Robor la împrumuturile de nevoi personale (deci 8,2-10,2% costuri cu dobânda per total în condiţiile în care plătesc sub 1% la depozite, în comparaţie cu 6,75% cât am obţine dacă adăugăm 5% peste dobânda de referinţă a BNR). Parcă n-ar fi chiar imposibil, nu? În plus, băncile au ceva spaţiu de manevră şi în zona comisioanelor pentru a-şi ajusta profitabilitatea, iar experienţa ultimilor ani ne-a demonstrat că au destulă inventivitate şi determinare pentru asta când vremurile o cer.

Care vor fi efectele plafonării costului cu creditele? Previzibil, IFN-urile îşi vor reduce orizontul de operare, poate unele vor trage chiar obloanele. Băncile, la rândul lor, vor da împrumuturi cu mai multă responsabilitate şi vor ţinti în special spre titlurile de stat. Şi, pentru Guvern, o plafonare a costurilor cu împrumuturile nu sună chiar rău, elimină riscul unui şantaj din partea băncilor în ceea ce priveşte finanţarea deficitului bugetar, în anumite perioade mai sensibile. Vor fi deci mai puţine împrumuturi pentru populaţia cu grad mare de risc şi o remunerare şi mai slabă decât acum a economisirii, ceea ce va impune căutarea unor alternative şi iată cum ajungem pe final şi la piaţa de capital. Pentru piaţa bursieră ar fi benefică în ansamblu o asemenea măsură pentru că, exceptând emitenţii direct vizaţi (băncile listate), retailul ar migra mai decis decât până acum spre acţiuni, având în vedere că dinspre depozitele la termen n-ar mai aştepta veşti bune pe termen lung. Una peste alta, o iniţiativă care descurajează consumul isteric, dar ajută investiţiile pe termen lung.