OPINII Istoria nu se repetă nici dacă te cheamă Lehman

Am citit în ultima vreme mai multe analize în contextul împlinirii a 10 ani de la falimentul Lehman Brothers şi a debutului crizei financiare, pe tema "suntem oare pregătiţi dacă panica revine în pieţele financiare?". Iar aici concluzia cvasi-unanimă era că nu, nu suntem. Pentru că avem deficit bugetar mare şi deficit de cont curent în creştere, pentru că cheltuim prea mult cu salariile şi pensiile, pentru că băncile sunt pline de credite care pot deveni neperformante dacă dobânzile cresc, pentru că rezerva internaţională acoperă prea puţin din datoria externă, pentru că, pentru că. Dincolo de abuzul de spirit critic, de multe ori motivat ideologic, aceste abordări pesimiste au rolul de a construi un viitor soclu pentru autor - dacă lucrurile se degradează, acesta se poate pretinde erou ignorat (va avea grijă să se citeze singur dacă evenimentele îl confirmă, cu aer de martir), dacă nu se întâmplă nimic oricum, nu îşi va aminti nimeni mâine de analizele de ieri.

Din punctul meu de vedere, vulnerabilităţile descoperite azi prin raportare la criza declanşată după falimentul Lehman Brothers nu fac prea multe parale. Asta deoarece istoria nu se repetă. Viitorul e rezultanta foarte multor forţe, iar plasarea orizontului de aşteptare într-o anumită direcţie este o distorsiune majoră pentru echilibrul acestora. Poate şi din acest motiv nu avem profeţi în viaţă în postura de mari vedete.

Fie oamenii care se ocupă cu asta intuiesc corect evoluţia evenimentelor, dar sunt absolut ignoraţi de mase, aşa că nu le pot influenţa aşteptările, fie sunt băgaţi în seamă de media şi predicţiile lor sunt un eşec lamentabil. Sigur, sunt situaţii când există similitudini extraordinare între evoluţiile din trecut şi cele din prezent, numai că nu vorbim aici de trecutul apropiat. Doar când un anumit eveniment a ieşit complet din conştiinţa publică apar germenii repetării sale, într-o formă sau alta, iar câtă vreme în conştiinţa majorităţii sunt proaspete efectele crizei Lehman nu ne vom mai confrunta curând cu ceva asemănător ca amploare.

Altfel, deşi avem zone unde imobiliarele s-au inflamat din nou, asta nu este atât efectul creditelor subprime (băncile au învăţat câte ceva din criză, nu mai abundă împrumuturile îndoielnice), cât al raportului cerere-ofertă şi majorării veniturilor. Datoriile guvernamentale sunt mari, dar şi dobânzile sunt mici, iar băncile centrale ne-au arătat că au destule scheme prin care pot împrumuta prin intermediari statul astfel încât nu are rost să ne temem prea tare că investitorii vor forţa creşterea dobânzilor bondurilor guvernamentale. Preţurile energiei şi materiilor prime nu sunt la cer, s-a spart şi bula criptomonedelor, lumea nu e în pragul unui conflict, deşi tensiuni mai există punctual. În România avem deficite de cont curent în creştere, dar nici nu putea fi altfel în condiţiile în care veniturile populaţiei s-au majorat, iar cererea internă e satis­făcută preponderent din import. Sigur, statul nu mai investeşte prea mult pentru a acoperi majorările de salarii şi pensii la care s-a angajat, dar nici asta nu e o tragedie prea mare câtă vreme există exuberanţă în economie, iar privaţii îl pot suplini. Sigur, în vremuri de criză statul trebuie să facă un pas în faţă şi să susţină economia prin demararea unor lucrări publice de anvergură, dar nu suntem totuşi în acel scenariu. Iar fără un brânci dat convingător veniturilor din România din zona sectorului public se pare că am fi tot aşteptat ca privaţii să forţeze scăderea decalajului dintre salariile plătite în ţările bogate din Europa şi salariile mici din ţara noastră. Rezerva internaţională acoperă mai puţin din datoria externă ca în cazul debutului crizei Lehman (35% acum faţă de 64% atunci), dar asta nu înseamnă că statul ar trebui să se împrumute masiv pentru a creşte rezervele BNR, câtă vreme majorarea raportului rezerve internaţionale/datorie externă se datorează firmelor private care au crescut pe datorie în ultimii 10 ani şi eliberării RMO-urilor către băncile autohtone. Una peste alta, nu e nici foarte bine, dar nici foarte rău, la ce bun să ne frângem mâinile de grija micului Simion ce riscă să se aleagă cu ditamai cucuiul din pricina drobului de sare rostogolit din criza Lehman Brothers?