OPINII Plafonarea dobânzilor poate da "idei" finanţatorilor să inventeze alte costuri

Proiectul legislativ care impune un prag maximal pentru costurile finanţărilor în lei a fost bine primit de viitorii datornici şi cu mai puţină încântare de reprezentanţii industriei financiare, din motive evident diferite.

Plafonarea la 2,5 ori dobânda BNR a costurilor totale aferente unui împrumut ipotecar/imobiliar (aproximativ 5,6% în prezent) şi la 18% pentru cele specifice unui credit de consum pare să împiedice falimentul datornicilor supraîndatoraţi, în cazul unor sincope în economie, ce ar determina o reducere generalizată a veniturilor, în paralel cu o creştere accelerată a dobânzilor, cum am trăit între 2009-2011.

Reprezentanţii industriei financiare au replicat că, în acest mod, se intervine în negocierile dintre finanţatori şi debitori, ceea ce n-ar fi chiar cusher, că nu e corect să nu existe un reper la nivelul unei dobânzi de referinţă (de ce nu Robor, ci dobânda BNR?), ca să nu mai vorbim că, în cazul creditelor de consum, nu există reper de variaţie ci doar un plafon fixat la 18%, că piaţa va fi inundată de împrumuturile acordate de cămătari pe persoană fizică (ilegale, dar greu de depistat în lipsa unor sesizări concrete), că limitarea forţată a costurilor va duce la contractarea pieţei, unii jucători alegând să îşi limiteze oferta sau să părăsească definitiv ţara (în special din zona IFN-urilor) ceea ce nu s-ar reflecta doar asupra ofertei de creditare, ci şi asupra economiei în general, unii dintre aceştia fiind angajatori destul de importanţi. Evident, debitorii potenţiali se simt mai confortabil, în ideea că există limite ale costurilor şi speră ca majoritatea jucătorilor să se alinieze în cel mai rău caz pe palierul de sus (plasat destul de jos însă, cel puţin la modul în care proiectul legislativ a părăsit marţi comisiile economice din Senat mergând spre dezbatere în Camera Deputaţilor, forul decizional). În plus, aceştia spun că băncile au acţionat deseori ca un cartel în ceea ce priveşte costurile şi că "piaţa liberă" nu le-a împiedicat până acum să aibă oferte scumpe.

Sunt însă câteva scăpări aparente/ipoteze neluate în calcul ale proiectului legislativ asupra cărora pare că s-a insistat mai puţin.

Spre exemplu, nu s-a vorbit despre soluţiile ocolitoare de majorare artificială a costurilor, destul de greu de detectat în primă fază. Să ne oprim asupra penalităţilor de întârziere. Dacă, în cazul comisioanelor de acordare a creditului sau de analiză a dosarului, există argumentul că acestea nu pot fi majorate arbitrar fără acordul debitorului şi observaţia justă că acestea sunt incluse la vedere în DAE (dobânda anuală efectivă), în cazul dobânzilor penalizatoare sau a penalităţilor de întârziere DAE nu spune nimic. Şi este şi greu să spună din moment ce se aplică doar în cazul în care evenimentul (întârzierea la plată) apare. Ce ne împiedică să credem că un împrumut de nevoi personale acordat cu DAE de 18% nu ajunge la DAE de 100% la o întârziere de câteva săptămâni la plata ratelor şi dobânzilor? Sigur, cine ştie că va plăti la timp nu are de ce să se teamă, dar dacă apare neprevăzutul? Similar, în cazul plăţilor parţiale la termenele convenite pentru rambursarea eşalonată (adică dacă se plăteşte doar o fracţiune din rată).

În al doilea rând, ce se întâmplă dacă dobânda de la un împrumut de nevoi personale începe să fie percepută sub alte forme? De exemplu, dobânda propriu-zisă poate fi modică, dar, la costurile totale, să se adauge o taxă de consultanţă plătită de fiecare dată când cineva solicită un credit (reprezentanţii finanţatorului examinează raportul rată/venituri şi evoluţia veniturilor în timp pentru a evalua bonitatea solicitantului, botează acest demers drept "consultanţă" şi taie câte o factură la fiecare refinanţare). Practic, nu s-ar plăti pentru împrumutul/împrumuturile în cauză, ci pentru serviciile conexe de consiliere şi consultanţă, costurile fiind, în acest caz, mai mari decât simpla dobânda.

În concluzie, vreau să spun doar că limitarea costurilor nu va limita automat imaginaţia creditorilor (şi aici apar riscuri noi pentru debitori odată cu apariţia unor produse "noi") şi că proiectul de lege lasă câteva portiţe în acest sens.