Paradoxul referendumului de revocare

Paradoxal - căci imaginea externă a României în momentul de apogeu a crizei politice şi de regim pe care o parcurgem este diametral opusă - referendumul de revocare a preşedintelui este proba unui proces democratic în sensul tradiţional al termenului, atenian am putea spune, de putere a poporului. Şi nu din cauza votului, care rămâne doar un instrument politic între altele, ci datorită puterii poporului de a retrage mandatul pe care îl oferise anterior. De altfel, şi acest al doilea mandat a fost controversat dintru-început; umbra fraudei, cel puţin a uneia morale (crearea a peste 3300 de secţii de votare speciale în ţară şi a încă peste 300 în străinătate), dacă nu a unei fraude efective, a planat din prima zi. Pornit sub un asemenea auspiciu, cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu stătea sub semnul legitimităţii fragile care devenea după o jumătate de an, în mai 2010, de-a dreptul ilegitimitate.

Vorba proverbului "Cine seamănă vânt, culege furtună!" Recursul la referendum ca mijloc de rezolvare a conflictului dintre Traian Băsescu şi partitocraţia parlamentară (aşa cum s-a întâmplat în noiembrie 2007 cu referendumul pentru schimbarea sistemului electoral organizat în acelaşi timp cu primul vot pentru Parlamentul european, cât şi cu dublul referendum pentru monocameralism şi reducerea numărului de parlamentari organizat la primul tur al alegerilor prezidenţiale în 2009), în loc să trans­forme legislativul în spaţiu vidat, orice conţinut şi supus voinţei prezidenţiale a reuşit să întărească reduta legislativă. Mai mult, suspendarea lui Traian Băsescu a reconciliat, probabil doar pentru moment, Parlamentul cu societatea românească.

Încă odată, cu ocazia suspendării şi referendumului pentru revocare, conflictul dintre suveranitatea populară sau naţională - manifestată direct şi nemijlocit, numită fie democraţie directă, fie semidirectă - şi suveranitatea delegată unor reprezentanţi - indirectă şi mediată, numită şi democraţie indirectă sau reprezentativă - a pus în evidenţă una dintre problemele crizei democraţiei contemporane: ce rol mai are societatea, acum din epoca internetului şi a e-democraţiei, în determinarea nemediată a politicii. Şi, pentru că tot suntem în anul Rousseau, filosoful francez emitea încă acum mai bine de trei secole rezerve serioase în ceea ce priveşte democraţia fenomenului reprezentativ, explicând în "Despre contractul social" că delegarea reprezentanţilor exprimă lipsă de spirit civic şi democraţie, deoarece "mulţumită lenei şi banilor, ei (cetăţenii) sfârşesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde". Or, referendumul de revocare este o expresie a puterii populare.

Probabil din această cauză referendumul românesc de revocare sperie pe mulţi: schimbarea unui ales în timpul mandatului, mai ales acum, pe timp de criză economică, poate crea un precedent. Şi totuşi este vorba de democraţie în sensul său originar, de putere a poporului care poate fi exercitată în orice moment. Când nu era decât un joc parlamentar şi partitocratic fără risc pentru preşedinte, la precedenta suspendare a lui Traian Băsescu în mai 2007, nimeni în afara României nu s-a îngrijorat în legătură cu lipsa de democraţie a referendumului de revocare a preşedintelui. Se pare că şi Angela Merkel şi Jose Barroso, ambii în func­ţie la acea dată, au uitat de acea suspendare. Acum, însă, pe fundalul crizei, suspendarea (a cărei rapiditate a surprins observatorii externi) a căpătat alte semnificaţii.

Iar faptul că presiunea socială pentru suspendarea şi revocarea lui Traian Băsescu este mult veche - fiind simţită încă de la începutul mandatului, pentru ca după mişcările "indig­naţilor" din Piaţa Universităţii din ianuarie-februarie 2012 să devină presantă - explică temerile multora în faţa procedurii rapide de suspendare şi revocare. Pe de altă parte, votul masiv pentru revocarea lui Traian Băses­cu nu poate fi eludat. Ne-am putea imagina că în SUA, acolo unde recall-ul (referendumul de revocare american) este folosit de o sută de ani, un ales respins cu 87% din voturi exprimate ar putea rămâne în funcţie?

Or, recall-ul american, metodă prin care cetăţenii sunt chemaţi să revoce un ales înainte ca acestuia să i se încheie mandatul, este o expresie a democraţiei. Când cei ce au dat mandatul îl şi pot retrage, democraţia este în mişcare. Iar la noi, când din cei aproximativ 10 milioane de români care din anul 2000 se prezintă la vot, pe 29 iulie, cu tot boicotul PDL, 8,4 milioane au fost la urne, putem vorbi despre o manifestare clară a suveranităţii naţionale. Cvorumul artificial de 50% plus un vot din cele 18,3 milioane de alegători (în 1990, la alegerile din 20 mai pe lis­tele permanente erau 17,2 milioane de alegători, iar doi ani mai târziu, în septembrie 1992, 16,3 milioane de alegători, la cei 18,3 milioane de alegători ajungându-se abia în 2004) era un artificiu menit să-l menţină pe Traian Băsescu preşedinte, cu toate că votul a fost covârşitor împotriva sa. Şi, dacă celor 8,4 milioane de alegători prezenţi la referendum - a căror proporţie din totalul populaţiei electorale este o necunoscută (de unde şi hotărârea Curţii Constituţionale de a cere actualizarea listelor permanente), dar care reprezintă totuşi peste 80% din cei ce se prezintă de obicei la urne - nu li se va da satisfacţie, România va deveni dintr-o dată democratică?