Paralele inegale

Ceea ce spun rezultatele primului tur al alegerilor regionale din Franţa despre electorat şi clasa politică locală este cît se poate de clar. "Frontul Naţional", mişcarea naţionalistă pe care europeniştii şi "lumea bună" a politicii franceze se străduie, de două decenii, să-l alunge de la masa la care se împart feliile de tort ale participării la putere, a ajuns să cîştige mai multe voturi decît oricare alt partid "tradiţional" sau de sistem: circa o treime din voturi. Imediat în urmă, cu ceva mai puţin de 30% din totalul voturilor exprimate, se află fostul partid prezidenţial, pe care Sarkozy l-a "rebrenduit", în speranţa că îi va asigura "marea revenire". Undeva, în coada listei, cu mai puţin de unu din cinci voturi exprimate, stă Partidul Socialist, marele pierzător, "victima inocentă" a imposturii politice a omului pe care l-au trimis în palatele prezidenţiale de la Elysee, doar ca să stea ţeapăn, ca o momîie îndopată cu scrobeala propriei vanităţi. Al doilea lucru clar este faptul că rezultatele finale ale bătăliei nu pot fi încă prezise. Socialiştii vor rămîne marii pierzători, chiar dacă vor reuşi să păstreze fiefurile din Bretagne şi Aquitaine-Limusin-Poitou-Charentes, dar balanţa dintre Frontul Naţional şi Partidul Republican este departe de a fi decisă: este posibil să revină în favoarea sarkoziştilor, după cum este chiar mai probabil să se încline dramatic în favoarea marelui partid al naţionalismului francez, consolidat politic. Lipsa de predictibilitate este generată de factori a căror rezultantă compusă nu poate fi anticipată. Primul element, Sarkozy a decis să nu-şi retragă candidaţii la turul doi, chiar dacă se află în poziţia a treia; adică, practic nu mai au nici o şansă. Această abordare nu are nici o logică electorală, are în schimb o motivaţie care-l priveşte strict pe liderul partidului: refuzul de a accepta înfrîngerea simbolică în faţa Frontului Naţional care, după primul tur, conduce în şase din cele 12 regiuni, faţă de cele 4 în care partidul lui Sarkozy a ieşit pe primul loc. Mai mult, în două dintre ele, Nord Pas de Calais Picardie şi Provence Alpes Cote d Azur, raportul cîştigului electoral dintre candidaţii emblematici ai FN şi candidaţii sarkozişti este aproape de 2 la 1, în timp ce în regiunile unde sarkoziştii conduc, avansul lor abia este de cîteva procente. Al doilea element, arbitrii bătăliei dintre formaţiunile dreptei vor fi, în majoritatea cazurilor, alegătorii din rîndurile electoratului socialist (!!!!). Dacă altădată logica "răului celui mai mic" i-a îndemnat pe unii dintre ei să se mobilizeze şi să voteze la turul doi, "contre coeur" pentru candidaţii dreptei tradiţionale, în 2015 lucrurile arată foarte diferit şi nimeni nu poate exclude un vot al unora dintre socialişti în favoarea FN, ca penalizare a rivalului tradiţional, pe care îl "detestă sincer" şi mult mai tare! Pe de altă parte, dacă electoratul PS nu se va manifesta deloc la turul doi, în calitate de arbitru, atunci marele cîştigător va fi tot Frontul Naţional.

Ce ne poate spune paralela politică Seine-Dîmboviţa? Chiar dacă ea are bune temeiuri istorice şi politice, fie şi pentru simplul fapt că soluţiile constituţionale şi de regim politic îmbrăţişate de cele două surori de ginte latină provin din aceeaşi suşă, diferenţele rămîn, şi ele îndeamnă la precauţie. Totuşi, cîteva elemente ies în relief. Iar primul dintre ele este, desigur, viitorul politic al filonului naţionalist în politica dîmboviţeană. În ciuda calităţii precare a personajelor politice care au încercat pînă acum capitalizarea acestuia, electoral vorbind, potenţialul a fost demonstrat şi el poate urca pînă în jurul valorilor din Franţa, circa o treime din voturi, fapt ilustrat de puseele România Mare şi ale aşa zisului partid-om Dan Diaconescu. După ceea ce s-a petrecut în Franţa şi mai ales dacă la turul doi victoria Frontului Naţional va fi confirmată, în România va începe, mai mult ca sigur, o goană după aurul voturilor din acest bazin, actualmente părăsit. Tentaţia PSD de a captura filonul naţionalist a fost deja marcată încă din timpul mandatului Ponta, dar şi de Traian Băsescu, aflat în căutarea unui armăsar tînăr, pe care să-l încalece, în locul mîrţoagei populare pe care o călăreşte acum, în chip de Don Chijote.

Al doilea punct sensibil al comparaţiei este viitorul PSD, prin prisma a ceea ce s-a întîmplat cu Partidul Socialist din Franţa. După regulile reflexiei simple, PSD-ul ar fi condamnat la rolul de mare pierzător al viitoarelor alegeri locale. S-ar prea putea însă ca mecanica reflexiei să fie înşelătoare. Iar elementul decisiv este unul exterior. Preşedintele tip "momîie" nu este al PSD-ului, ca în Franţa, ci al rivalului său, PNL-ul altoit cu măduvă de PD. Ca urmare, s-ar putea ca nota de plată electorală a incapacităţii de exprimare politică a Preşedintelui să fie încasată de PNL. Tendinţa a început deja să fie sesizată în sondajele de opinie, cît de "amenajate" sunt ele. Pe de altă parte, nici ecuaţia PSD-ului nu este simplă, pentru că încorporarea şi promovarea discursului naţionalist se bate cap în cap cu tema cu care vor defila şi la viitoarele alegeri, cea a "succeselor guvernării Ponta", una de tip "europenist" şi nicidecum "naţionalist". În plus, votul de penalizare, atît de pregnant în mecanismul electoral din România, cu greu ar putea să ocolească PSD-ul, să nu-i amputeze o parte din rezultatul final, chiar şi în cea mai bună dintre variantele de viitor la care speră.

În sfîrşit, întortocheatele, greoaiele şi prea puţin eficientele manevre prin care tabăra prezidenţială încearcă rebrenduirea PNL-ului şi transformarea lui în vehiculul politic capabil să-i asigure lui Johannis măcar o şansă pentru al doilea mandat la Cotroceni apar în oglinda modelului Sarkozy mai degrabă o reţetă a eşecului, decît una a succesului.

Chiar dacă paralele sunt inegale, evoluţiile de pe scena electorală a Franţei vorbesc cu tîlc şi despre perspectivele politice din România.