PARISUL CALAMBURESC Libertate, egalitate, naţionalizare... şi moarte

Surpriză! Socialismul din Franţa a intrat cu viteză maximă pe cel mai înalt pod supendat din lume. Mai înalt decât Turnul Eiffel, viaductul a fost inaugurat de către preşedintele Chirac, condamnat pentru corupţie ulterior, dar scutit de închisoare din cauza senilităţii sale.

Surpriză din nou! Franţa nu ştie că viaductul Millau s-a "rupt" tocmai la cel mai înalt punct al său, iar dedesubt nu se află o pernă de puf, ci stratul de roci bazaltice al realităţii economice.

Conflictul dintre guvernul de la Paris şi ArcelorMittal reprezintă doar cea mai recentă manifestare a tensiunilor care se acumulează în economiile occidentale, pe fondul adâncirii crizei economice. Autorităţile europene sunt incapabile să accepte nevoia unor schimbări radicale.

Reuters scria recent că "tiradele de stânga ale lui Arnaud Montebourg oferă acoperire politică pentru preşedintele François Hollande, care a fost forţat să-şi dezamăgească electoratul prin adoptarea unor politici de stimulare a creşterii economice".

"Sub titlul de Ministru al Redresării Productive, Montebourg şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului prin vizitarea unor întreprinderi vechi şi promiţând muncitorilor că le poate salva locurile de muncă", mai scrie Reuters, încercând să ofere impresia că ministrul industriei are o influenţă limitată asupra politicilor economice.

Este, oare, Montebourg bufonul de serviciu al regimului Hollande? Să sperăm că da. Altfel, politica economică a Parisului poate concura cu succes pentru un loc de top în faţa unor adversari "europeni" redutabili cum sunt Iliescu, Băsescu, Năstase, Boc, Videanu, Ponta, Antonescu, Udrea sau Isărescu.

Dar Montebourg nu este un specimen singular în cabinetul lui Jean-Marc Ayrault. În opinia directorului executiv al unei importante companii europene, unii lideri ai Franţei nu sunt decât "un grup de oameni care trăiesc rupţi de realitate, într-o ţară a fanteziilor".

Postul american de televiziune CNBC îl citează pe ministrul francez al "redresării productive": "Barack Obama a naţionalizat. Germanii naţionalizează. Toate ţările naţionalizează. Am remarcat, de asemenea, că britanicii au naţionalizat 6 bănci".

Oare unde se îndreaptă una dintre aşa-numitele mari puteri europene? Către naţional-socialism?

Arnaud Montebourg a făcut aces-te declaraţii în cadrul unei reuniuni recente a sindicatelor. "Naţionalizarea este o măsură foarte modernă. Mai ales când nu naţionalizezi doar pierderile, dar şi profiturile. Aceasta este strategia noastră", a mai precizat Montebourg.

"A înnebunit Franţa?", se întreba un ambasador european de la Paris citat de Financial Times. Răspunsul pe care şi l-a dat singur nu aduce prea multe speranţe: "Nu chiar de tot. Iar scandalul este foarte dăunător, deoarece imaginea iniţială a lui Hollande, foarte de stânga şi iresponsabil, tocmai începuse să se estompeze".

În condiţiile în care ministrul de finanţe Pierre Moscovici a declarat că guvernul de la Paris s-a angajat într-o "revoluţie copernicană" pentru transformarea economiei, conflictul dintre ArcelorMittal şi autorităţile franceze "subminează ideea unei stângi care a acceptat cu adevărat că pământul se învârte în jurul soarelui", după cum scrie Financial Times.

Philippe Villin, consultant financiar al unor companii de top din Franţa, a completat imaginea unui mediu de afaceri cu moralul la pământ: "Comunitatea de afaceri este foarte deprimată. Nu am mai întâlnit o perioadă ca aceasta. Este ca şi cum am fi într-un război, iar generalii se întreabă dacă guvernul doreşte ca ei să lupte cu adevărat".

După câteva zile de declaraţii înverşunate, Financial Times ne-a anunţat că ArcelorMittal şi guvernul socialist francez au ajuns la un "acord de pace". Din păcate, acest acord se va dovedi, în curând, doar un armistiţiu de scurtă durată.

Concesiunile făcute de ambele părţi includ investiţii noi din partea ArcelorMittal în următorii cinci ani şi renunţarea la concedierea unui număr important de angajaţi de la oţelăria din Florange. Guvernul a acceptat închiderea celor două furnale, dar a cerut ca acestea să fie menţinute într-o stare bună pentru o eventuală redeschidere.

Să presupunem, prin absurd, că soluţii miraculoase vor fi găsite pentru a asigura curgerea laminară a oţelului către economie. Unde se va opri acest flux, într-o industrie auto care se sufocă sub povara propriilor supracapacităţi de producţie? Sau, poate, în şantierele navale?

Analistul financiar Wolf Richter a scris recent despre lupta pentru supravieţuire a şantierelor navale din vestul Franţei, confruntate cu prăbuşirea comenzilor sau dispariţia lor totală pentru anii viitori. Sindicatele cer implicarea totală a guvernului, din poziţia de acţionar majoritar, pentru "asigurarea viitorului şantierelor".

Ar fi interesant să cunoaştem viziunea sindicatelor. Oare nu ar fi fezabil ca guvernul să lanseze comenzi pentru zeci sau sute de nave, care apoi să fie scufundate în Atlantic în cadrul unor exerciţii ale forţelor aliate? Reluată la nesfârşit, nu ar genera acestă idee un cerc virtuos al bunăstării, un perpetuum mobile al creşterii?

"Ideea naţionalizării unei oţelării pentru perpetuarea supracapacităţii de producţie este o aberaţie economică şi trimite un mesaj dezastruos", a declarat pentru FT economistul francez Nicolas Baverez.

Wolf Richter nu este deloc optimist cu privire la viitorul economic al Franţei, deoarece "în Franţa, socialismul nu este o mişcare politică şi nici o filosofie economică ajunsă, din nou, în prim-plan, ci este parte a ADN-ului pentru majoritatea populaţiei".

De parcă presiunile interne nu ar fi fost de ajuns, Financial Times mai scrie că "Parisul este sub presiune din partea partenerilor săi europeni pentru implementarea reformelor care pot regenera economia, iar aceas-ta să ajute la scoaterea eurozonei din criză".

Dar de unde vor veni reformele? S-a inventat peste noapte un vaccin care poate fi distribuit în masă pentru reconfigurarea ADN-ului po-pulaţiei?

Henri de Castries, directorul executiv al companiei de asigurări AXA, a făcut o declaraţie extrem de îngrijorătoare pentru revista L'Express: "Străinii ne consideră un model negativ. Încă mai au respect şi o anumită afecţiune pentru istoria noastră, dar reticenţa noastră de a intra în secolul al 21-lea evocă un scepticism tot mai mare".

Din păcate pentru Europa, declaraţia lui Henri de Castries nu este valabilă doar pentru Franţa. Toate autorităţile europene sunt încremenite într-un proiect iniţializat cu multe decenii în urmă şi refuză să elibereze energiile creatoare ale propriilor popoare. De ce? Pentru că Europa Unită în forma sa actuală este un proiect falimentar şi "elitele" refuză să accepte acest lucru sau faptul că fericirea poate avea şi alte surse decât "dictatura binevoitoare" a unor birocraţi de la Bruxelles.

Revoluţia Franceză a avut loc sub sloganul "Libertate, egalitate, fraternitate, sau moarte". Partea cu moartea a fost eliminată ulterior, pentru că era asociată prea puternic cu regimul terorii care a urmat "revoluţiei".

După secole de împliniri măreţe, Franţa a ajuns, în sfârşit, sub conducerea unor lideri "moderni" care ştiu adevăratul înţeles al bunăstării populare. Iar idealul revoluţiei este mai aproape ca oricând. Doar că a suferit mici modificări. Acum a devenit "Libertate, egalitate, naţionalizare şi moarte".

Allez les Bleus!

-----------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.