Partida coreeană

Am verificat, "Partida coreeană" nu există! În consecinţă, ceea ce se joacă în poligonul Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite, China nu este şah. Ce fel de joc, atunci, şi la ce tipuri de final ne putem aştepta?

La o cercetare atentă, realitatea este mai stranie decît o arată cursul ştirilor zilnice despre o zonă de tensiune-conflict care pare să se îndrepte către un deznodămînt violent: nu un singur joc, ci unul pentru fiecare jucător, fiecare cu capacitatea de a-şi face regulile, astfel încît zonele de intersecţie între cele patru jocuri, chiar dacă există, sunt greu de prevăzut şi de menţinut în stare stabilă, controlabilă, din oricare punct al tablei de joc, luat individual.

Nu încape nici o îndoială, pentru regimul de la Phenian, jocul se numeşte "Garanţii absolute de supravieţuire". Regimurile dictatoriale nu sunt o raritate în lumea politicii moderne şi post-moderne. Dimpotrivă! Au fost mereu elemente de contrapondere şi contrast pentru relativ puţinele societăţi ale lumii occidentale care s-au străduit să construiască şi să utilizeze, pe termen lung, modele de guvernare din clasa "Democraţie". Sfîrşitul războiului rece a creat iluzia, teoretizată chiar de S. Huntington (Third Wave of Democracy, 1991) că, după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi la Moscova, în întreaga lume, balanţa se va înclina decisiv, chiar dacă progresiv, în favoarea sistemelor democratice de guvernare. În bună măsură, sprijinul occidental pentru mişcările numite generic "primăvarea arabă" fac parte din această linie de gîndire şi acţiune strategică, privind gestiunea schimbărilor la nivel global, generată în principal în laboratoarele politicii americane. Privind cursul lumii din jur, nu este de mirare că Phenianul a dezvoltat pînă la nivel paranoic complexul "cetăţii asediate". Obţinerea accesului la capacităţi nucleare semnificative, inclusiv bomba cu hidrogen, nu reprezintă altceva decît ultima "poliţă de asigurare" pe care regimul şi-o mai poate procura de pe piaţa "puterii". De ce nu s-a mărginit la deţinerea capacităţilor şi a adăugat elementul provocator al testării şi lansării către Japonia de rachete capabile să poarte încărcături nucleare? Pe scurt, Coreea de Nord doreşte să încaseze poliţa pe care o are! Să obţină, fie şi indirect, implicit, neoficial, recunoaşterea faptului că puterea sa nucleară îi garantează supravieţuirea, din partea celor care ar putea să pericliteze regimul dinastiei Kim; în primul rînd Statele Unite şi, în al doilea rînd, China şi Rusia. Singura problemă este aceea că, atît pentru Statele Unite, cît şi pentru China, chiar dacă din raţiuni şi cu grade de toleranţă diferite! atît politica Phenianului cît şi obiectivul ultim urmărit sunt inaccepabile! Nici una, nici cealaltă nu pot accepta "şantajul nuclear", mai ales din partea unui jucător minor. Ar fi începutul sfîrşitului definitiv al credibilităţii garanţiilor de securitate, pentru toată lumea!

"Jocul" Statelor Unite pare scos din cutia pe care stă scris: "Ghici cine-i hegemonul?" În postura de garant al regimului de neproliferare nucleară, alături de Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie, Statele Unite nu pot "trece cu vederea" transformarea Coreei de Nord într-o putere nucleară.

Ameninţarea directă, nu atît asupra teritoriului SUA, cît asupra Coreei de Sud şi Japoniei reprezintă un element de presiune masivă asupra politicii sale de securitate în zonă, angajînd însăşi credibilitea garanţiilor americane, faţă de aliaţi. Bine, dar de trecut cu vederea s-a mai trecut în alte cazuri, cum ar fi India, Pakistan sau Israel! Aşa este, doar că precedentele vorbesc mai mult decît convingător despre pericolele uriaşe care rezultă din prolifere şi, prin urmare, nu sunt cîtuşi de puţin un îndemn de a permite şi altor state acest parcurs.

Sau, dacă preferaţi altă variantă, atunci: "Quod licet Jovi, non licet bovi!" Problema Statelor Unite, în acest caz, este că nici nu au şi nici nu pot impune, singure, o soluţie pentru criza creată de escaladarea ameninţării nucleare, venită de la Phenian. Nu e de mirare că prima grijă a Casei Albe a fost să angajeze sprijinul Chinei, puterea care controlează condiţiile de supravieţuire economică şi chiar politică ale regimului nord-coreean. Răspunsul a fost însă ambiguu şi lipsit de hotărîrea critică de care Washingtonul avea nevoie şi pe care, oarecum naiv, o aştepta. Ceea ce a introdus în ecuaţie, pentru americani, o nouă variabilă: care este numele jocului de la Beijing? Ameninţarea din partea SUA cu un răspuns în forţă, cu componentă militară decisivă, nu are cum să schimbe jocul Phenianului. Poate, în schimb, să încurce şi mai mult găsirea unei soluţii din perspectiva Washingtonului, împins tot mai clar spre un spectru de soluţii "lose-lose". Ca să justifice reţinerea de la folosirea forţei, ar trebui să apară şi să fie pusă rapid în lucru o soluţie acceptabilă nu doar pentru Phenian, ci şi pentru Washington; dacă soluţia nu apare, credibilitatea ameninţărilor va depinde, în ultimă instanţă, de hotărîrea de a face pasul decisiv, de la vorbe la fapte! Iar, acest pas "mic" pe care nimeni nu-l doreşte, echivalează cu aruncarea Americii într-o aventură al cărei deznodămînt pozitiv pentru interesele americane nu poate fi garantat de nimeni şi de nimic, pentru că angajează drastic şi simultan fundamentul relaţiilor SUA cu Rusia, China, Europa şi, în fapt, cu întreaga lume! În mod clar, primul joc ales "Ghici cine-i hegemonul?" nu este cel care poate asigura o soluţie cu costuri acceptabile pentru Statele Unite. E nevoie de un alt tip de joc, dar cine va avea puterea să mai caute, să-l descopere şi să convingă debusolata Administraţie Trump să îl joace?

În sfîrşit, jocul Chinei, dacă ar fi să facem o ipoteză constructivistă, putem presupune că este din categoria "Go". Un joc cu multe mutări neutre sau insignifiante dar care, puse cap la cap într-o strategie cît mai bine ascunsă adversarului, pot precipita victoria. Sau...înfrîngerea, dacă, în acest timp, adversarul a făcut mutări mai bune şi a găsit soluţiile de contracarare a liniei urmărită de cealaltă parte! Dincolo de ipoteza constructivistă nu mai este decît nebuloasa lui "om trăi şi om vedea". Nici China nu are o soluţie, iar dacă o are nu vrea să le-o facă cadou americanilor. China vrea ceva în schimb, pentru soluţia pe care o deţine! Probabil că nu sunt deloc siguri cît de mult sunt dispuse Statele Unite să accepte acest joc, după cum este perfect posibil ca tonul ultimativ al SUA la adresa Phenianului să fie tocmai semnalul adresat Chinei că nu sunt dispuse să negocieze în astfel de condiţii.

"Farmecul" acestui joc de-a jocurile în patru este dat, între altele, de paleta practic nerestricţionată a "rezultatelor posibile". De la catastrofa pentru toţi sau pentru unul, la soluţii de tip win-win-win-win totul este posibil, chiar dacă soluţiile nu sunt nici pe departe echivalente probabilistic. "Partida coreeană" poate fi o fundătură, poate fi deschiderea fericită către o lume nouă, mult mai bine structurată şi echilibrată sau poate fi poarta către un infern, de proporţii locale, regionale sau globale.