Partide mici, iluzii mari

În România legea electorală favorizează partidele mari, nu pe cel noi şi mici. Pe de o parte sistemul d'Hondt, folosit la distribuirea resturilor (a mandatelor nealocate la nivel judeţean) la nivel naţional, pe de altă parte pragul electoral de 5% la nivel naţional şi judeţean, favorizează partidele mari. În acelaşi timp, legea partidelor permiţând înscrierea unui număr mare de partide, multiplicarea competitorilor electorali favorizează şi ea partidele mari, care dispun de o structură teritorială puternică. Alegerile locale au demonstrat, acum nici patru luni, că electoratul român votează util. Apariţia meteorică a PRM în rândul partidelor mari după alegerile parlamentare din noiembrie 2000 sau votul pentru PPDD în decembrie 2012 au fost accidente electorale explicabile: criza economică şi politică care au dus la disoluţia CDR în 2000 sau populismul televizat de lungă dată al lui Dan Diaconescu.

Dacă în cele două cazuri votul de protest nu a mai funcţionat doar în favoarea partidelor sistem aflate în opoziţie (aşa cum s-a întâmplat în 1992, 1996, 2004, 2008 şi chiar în 2012), situaţia s-a datorat prăbuşirii partidului de guvernământ: în 2000 a PNŢ care a tras după sine şi CDR, în 2012 a PDL, care deşi fusese scos de la guvernare prin moţiunea de cenzură din aprilie 2012, era văzut ca partidul preşedintelui şi a fost sancţionat. Şi, cum în România votul de protest a găsit audienţă în partea sensibilă la naţionalism şi populism a societăţii, tentaţia de a reactiva acest electorat şi la alegerile parlamentare din 2016 este mare. Aşa se face că uni se joacă cu naţionalismul şi xenofobia în încercarea de a converti votul de protest într-un vot anti-Iohannis şi, prin consecinţă, anti-PNL. De unde tentaţia promovării violenţei etnice şi a xenofobiei încă din precampania electorală oricare ar fi consecinţele. Ideea naţionalismului necesar pentru a contracara prezenţa prea mare a Europei este punctul de întâlnire al demagogilor, păpuşarilor din umbră, populiştilor, naţionaliştilor şi ortodoxiştilor care îşi văd poziţiile ameninţate. Cu atât mai mult cu cât unii chiar îşi joacă ultima carte în aceste alegeri.

Pe de altă parte, votul util, folosit de majoritatea românilor, lucrează în favoarea partidelor mari, nu a celor mici. Or, deja votul util a dominat alegerile locale, chiar şi în Bucureşti, unde există totuşi un electorat relativ consistent sensibil la votul de protest. Dar votul util a funcţionat în favoarea celor două mari partide chiar şi în Capitală, unde 65% din electorat a votat cu PSD şi PNL.

În aceste condiţii, partidele noi pornite pe drumul anevoios al depăşirii pragului electoral de 5% se lovesc de probleme structurale greu de surmontat: un mediu politic şi electoral ostil, absenţa unei structurii locale, predominanţa votului util (mai ales în lumea rurală), prezenţa redusă la vot, etc. Chiar dacă noile partide speră să devoreze o parte din organismul plăpând al "vechilor" partide, preluându-le structurile locale, se lovesc, aşa cum au putut vedea PMP şi Alde, de pragmatismul primarilor, care reprezintă cele mai importante redute la nivel local ale partidelor Or, dacă PMP şi Alde, care nu au decât 2% din primării, fiecare după alegerile locale din vară, au dificultăţi pentru a intra în parlament, cum ar putea ajunge acolo PRU sau USR, care nu au primari deloc. Şi dacă PRU a fost creat, acum doi ani, pentru a contracara micile partide de protest, de tipul USB (devenit în vară USR), existenţa sa nu a creat probleme partidelor mari până acum. Partidele televizate sau teleghidate pot, în anumite condiţii, să creeze probleme partidelor mari, dar, doar în cazul unei crize profunde şi globale ar putea schimba sistemul politic. Să avem parte de o astfel de criză în momentul de faţă?