Patologia societăţii româneşti

Eşecul repetat al "experimentelor" noastre democratice, al încercărilor de a folosi sistematic şi pentru o mai lungă perioadă de timp instrumentele democraţiei în abordarea şi soluţionarea problemelor spaţiului social este, de departe, una dintre cele mai tulburătoare şi persistente caracteristici ale experienţei istorice a României ultimelor două veacuri. Pentru că trebuia să poarte un nume, vorba poetului, am numit această suferinţă: demoplegie! Din secolul al XVIII-lea şi pînă astăzi, gîndirea socială de la noi, fie că s-a manifestat în forme literare, în publicistică gazetărească ori în discursul academic de tip economic, sociologic sau antropologic, a făcut descrierea semiologică aproape completă a manifestărilor demoplegiei. Diagnosticul este, de aceea, uşor de pus. Tratamentul eficient, însă, întîrzie să se arate, iar acesta este cel mai tare indiciu pentru bîjbîiala, improvizaţia şi bălmăjeala care domnesc în privinţa identificării cauzelor şi a mecanismelor care fac posibil drumul de la "cauze" la "manifestări". Problema nu este nici pe departe doar "teoretică": România de astăzi se îndreaptă cu viteză uniform accelerată spre un nou eşec democratic. Acceleraţia este hrănită, deopotrivă, de idioţenia politică şi socială (în sensul lui Şeineanu, nedezvoltare a gîndirii, datorată lipsei de învăţătură!) a celor care ajung în postura de decidenţi principali în sistemele de guvernare de la noi, precum şi de uriaşa forţă de atracţie a moştenirii autoritariste, care apasă asupra culturii politice publice, a fascinaţiei pe care o exercită asupra celor mulţi care, fără alt referenţial, ajung repede să regrete "vremurile de altădată" şi "soluţiile de mînă forte". Fenomenul este la fel de uluitor prin recurenţa lui în societatea României şi, desigur, tot pe atît de semnificativ. "Explicaţiile" puse în circulaţie de-a lungul timpului merg în trei direcţii: 1. "dezvoltarea neorganică" care face din întîlnirea societăţii României cu democraţia un "exerciţiu impus", "o formă fără fond"; 2. "deturnarea" sau "falsificarea" democraţiei de către "o clasă superpusă", interesată doar să se folosească de mecanismele politice şi statale pentru propria îmbogăţire şi cîştigul de statut social; 3. irecuperabila noastră "întîrziere istorică", ori incongruenţă istorică cu democraţia, datorate contagiunii cu "Orientul" şi mentalităţile sale, adînc şi irecuperabil autoritarist-antidemocratice, respectiv cu "ortodoxia" ca formă de manifestare religioasă.

Nimic mai uşor pentru a înţelege de ce ne apropiem atît de vertiginos de următorul nostru "eşec democratic" decît să ne folosim de grila, quasi-universal recunoscută, utilizată de R. Dahl (Polyarchy) pentru diagnosticarea democraţiei: dreptul de vot; dreptul de a fi ales; dreptul liderilor politici de a concura pentru susţinere şi voturi; alegeri libere şi corecte; libertate de asociere; libertate de expresie; surse alternative de informare; instituţii responsabile de politici publice, care să depindă de vot şi alte expresii de control ale cetăţenilor, luaţi individual, ori în asociere.

Fără prea multe dificultăţi, cea mai mare parte dintre noi ar putea să cadă de acord că dreptul de vot, de a fi ales, mecanismele competiţiei politice şi libertatea de asociere există în România de astăzi ca drepturi reale, nu doar nominale. Începînd cu libertatea de expresie, şi cît de libere mai sunt alegerile, apar şi deficitele, iar cînd ajungem la existenţa şi eficienţa mecanismelor instituţionale, politice, juridice şi administrative, puse la dispoziţia cetăţenilor pentru a controla exercitarea mandatelor de guvernare, de la nivel local, la nivel central, atunci ne împotmolim rău de tot! Democraţia noastră e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Bunul plac în exercitarea atribuţiilor mandatelor electorale este, la noi, regula istorică. Partidele noastre nu sunt ţinute, nici politic şi cu atît mai puţin juridic, să respecte vreun program, ori vreun angajament electoral. Programele şi propaganda electorală funcţionează doar ca simple "hârtii de muşte", dispozitive cu lipici pentru vot! Iar după ce au votat, muştele mor, nu mai contează cîtuşi de puţin în ecuaţia secventă a guvernării. Controlul asupra informaţiei necesare alegătorului pentru a-şi forma o opinie veridică asupra bilanţului guvernării, a calităţilor competitorilor politici, a oricăror altor aspecte relevante nu este nici el o noutate în societatea României. A îmbrăcat forme aberante în perioada dictaturii comuniste, dar s-a exercitat şi se exercită pe larg şi înainte, şi după, adică în zilele noastre. Iar, cel mai eficient mod de a impune acest control nu este interdicţia, ci deprivarea cetăţeanului de instrumentele cognitive şi educaţionale necesare orientării în spaţiul simbolic, al ideilor şi al reprezentărilor cu care operează pentru a înţelege realitatea. Nu întîmplător, distrugerea sistemelor educaţionale şi imbecilizarea mediatică sunt cele două coordonate majore ale istoriei noastre sociale recente; cel puţin pentru ultimele trei decenii.

În sfîrşit şi cel mai important, experienţa istorică a României, dar nu numai, arată că existenţa unor drepturi, a căror exercitare nu este împiedicată făţiş, aşa cum sugerează schema lui Dahl, nu este nici pe departe suficientă pentru a realiza cerinţele funcţionalităţii democratice. În ce se concretizează, la noi, dreptul de vot al cetăţeanului? În putinţa de a înlocui gaşca A cu gaşca B la ţîţele vacii bugetare! De a înlocui mutra lui A cu mutra lui B în tabloul oficial al "conducătorilor". De a "pedepsi" pe X sau Y, personaj politic individual sau colectiv, pentru că "prea ne-a sfidat!" De a alege între poza lui G şi poza lui H, între sloganurile electorale ale celor doi pe cele care ni se par mai prietenoase, care ne inspiră mai multă încredere!!! Toate aceste efecte ale votului nostru şi fiecare dintre ele nu are nimic de a face, însă, cu funcţiile democraţiei!!! Votul trebuie să exprime o alegere între proiecte şi programe politice care urmează a fi transpuse în realităţi (cu efecte) sociale pe baza unor strategii de guvernare. În acelaşi fel, maşinăria competiţiei politice există, dar ce legătură are funcţionarea ei cu democraţia, cînd toate demersurile campaniilor electorale sunt subsumate unui singur obiectiv: păcălirea celor ce deţin votul, prostirea lor în faţă, suspendarea capacităţii şi a libertăţii lor de judecată raţională, transformarea lor în simpli spectatori-aplaudaci?!!! Din cele opt criterii ale lui Dahl, sistemul politic şi de guvernare, din România, nu satisface nici unul. Pe cine mai miră, deci, înmulţirea caracatiţelor autoritarist-birocratice? Pe cine mai miră apetitul hipertrofiat al "instituţiilor de forţă" pentru noi "drepturi şi competenţe"; pe cine mai miră abuzurile de putere ale instituţiilor fundamentale - Guvern, Parlament, Justiţie; pe cine mai miră propunerile legislative aberante care instituie "supra consilii" cu putere de decizie şi de guvernare deasupra şi dincolo de Guvern, Parlament şi chiar Justiţie?!!!

Desigur, ne putem legăna liniştiţi pe iluzia că, membră a UE şi NATO, legată cu lanţurile parteneriatelor strategice de marile democraţii, mai ales de Statele Unite, România nu va fi lăsată să se îndepărteze prea mult de la calea cea dreaptă a democraţiei. Cei ce cultivă, pentru uzul propriu ori al spaţiului public, asemenea idei, să ia aminte la un singur cuvînt: grexit! Se poate forma cu orice altă particulă iniţială care desemnează un stat eşuat, prea puţin util, ori care mai mult încurcă, decît îi ajută pe cei responsabili de întreţinerea "flacării eterne" a democraţiei, la ei acasă!