Pe felie

Chiar nu ştiu dacă este adevărată, dar am să vă spun oricum o poveste. Am auzit-o când eram copil. Se pare că o firmă din România, de pe vremea comunismului, se apucase să exporte în Statele Unite conserve cu şuncă presată. Problema este că nu prea mergeau vânzările, cu toate că produsul ar fi fost - zice-se - foarte bun la gust. Însă după o vreme americanii şi-ar fi dat seama care este problema.

Conservele erau prea mari. Consumatorul folosea şunca la sandwich-uri. Iar sandwich-urile erau făcute cu pâine feliată. Feliile aveau o mărime standard. Însă feliile tăiate din conserva carpatină erau prea mari, pentru că producătorul nu adaptase forma şi dimensiunile conservelor la feliile utilizate în bucătărie.

De unde se vede treaba că nu este neapărat bine să ai prea mult, ci mai degrabă să ai cât îţi trebuie.

La vremea respectivă am fost mirat. Oare consumatorii nu puteau să decupeze feliile de şuncă? În fond, cât de greu poate fi?

Mi s-a explicat că americanii ar fi nişte persoane grăbite, nu se încurcă în detalii mărunte de acest gen. Reduc totul la esenţial. Iau felia, o montează pe o felie de pâine scoasă din pachet, de dimensiuni corecte, şi gata sandwich-ul. O eficienţă de admirat.

Acum, că ştiu mai multe despre ţara de dincolo de Ocean, zâmbesc când îmi aduc aminte de întâmplarea aceasta. Însă ceva tot mi-a atras atenţia. Puterea pânii feliate.

Ca de obicei, relatarea are o morală. Dar pentru asta trebuie să mai avem puţină răbdare...

Înapoi în bucătăria imaginară a americanilor. Ceea ce i se părea fascinant copilului din anii '70 era faptul că produsele capitalismului existau în starea aceea de graţie pe care o dă ambalajul. Laptele venea la cutie, nu în sticle care se vărsau prin capace montate aproximativ. Guma de mestecat era învelită în "surprize" la care ajungeai printr-un proces migălos de îndepărtare a uno straturi de plastic şi de hărtie colorată. În fine, pâinea era gata feliată şi pusă în pungi. Asta pe timpul când la noi, la brutărie, primeai pâinea înşfăcată cu mâna goală, de pe un raft.

Ambalaj înseamnă standardizare. Aici este "chichiţa". Şunca din poveste putea fi, la o adică, vândută în orice formă. Dar pentru a fi acceptată ca un produs legitim, ea trebuia să corespundă unui standard. Unul extern, al feliei de pâine cu forme şi cu dimensiuni corecte.

Aşa se petrece, adesea, şi cu instituţiile. "Şunca" trebuie să se suprapună pe "felie". Altfel nu merge. În limbajul tehnic al sociologiei politice, aici avem un fenomen descris cu termenul englez "path dependence". Nu îmi vine în minte o traducere plauzibilă, aşa că am să vă descriu ideea. Este ca atunci când mergi printr-o pădure şi ai tendinţa să o iei pe acolo pe unde este o cale bătută. Sau ca atunci când apa care curge la vale tinde să o ia pe acolo pe unde este o albie.

Statele lumii, sistemele lor politice, sunt afectate de această "path dependence". Există nişte albii din care este foarte, foarte greu să ieşi. Aceste "felii" constrâng ceea ce se poate construi deasupra, reduc mult posibilităţile de schimbare.

Luaţi, spre exemplu, distincţia geografică dintre regimuri prezidenţiale şi parlamentare. Ce face ca în Europa regimurile politice să fie ordonate mai degrabă în formulă parlamentară, în vreme ce Americile au optat mai degrabă pentru formule prezidenţiale? Avem un caz tipic de "path dependence". În Europa, sisteme politice contemporane s-au clădit, adesea, peste instituţiile deja existente ale monarhiilor europene. În America, în schimb, aceste regimuri au fost turnate în matricea republicanismului.

Chestiunea care trebuie lămurită, aşadar, este dacă există "path dependence" şi la noi.

Altfel spus, dacă există o "felie" peste care tot ajustăm şi potrivim tot felul de ingrediente. Unele mai moderne, altele mai tradiţionale. Dar dedesubt, felia îşi exercită rolul său constrângător.

Istorici precum Lucian Boia sau Neagu Djuvara sau eseişti precum Traian Ungureanu (pentru a alege doar aceste exemple) au avansat teorii interesante despre acest fenomen (cu toate că, din câte îmi amintesc, nu au utilizat conceptul de "path dependence").

În ceea ce mă priveşte, cred că una dintre aceste matrice instituţionale ale regimurilor locale este aceea a proprietarului de teren (sau a arendaşului). Idealul pare să fi fost, adesea, al "hospodarului" cu "casă mare". Este uimitor cum, de la fanarioţi, prin latifundiari, la "baroni locali", s-a reuşit conversia în influenţă politică şi control administrativ a capitalului funciar. În contrast, în Vest, influenţa capitalului funciar s-a prăbuşit în pulbere în secolul al XIX-lea.

Vorbind în general, diferenţa este că în Vest autoritate au avut valorile abstracte şi capitalul financiar, în vreme ce în Est s-au perpetuat forme ale ierarhiei domestice. Rezultatul a fost, în Est, un gen de complicitate între straturile sociale. Limba română spune, plastic, că sunt "pe felie". Conservele acelea, dacă nu mergeau la americani, se pare că au prins pe piaţa internă.