Persecutarea Universităţii

Din Evul Mediu, este semnul civilizaţiei. Regii, împăraţii şi oraşele-stat întemeiau universităţi. (Sau le sprijineau pe acelea care existau deja). Chiar şi regimurile represive au încurajat unele forme de învăţământ superior. Este imposibil să îţi imaginezi un stat normal fără o universitate de prestigiu.

Ce se întâmplă acum în România este fără precedent. Desigur, au existat locuri şi perioade în care unii intelectuali erau prigoniţi. Din motive religioase sau politice. Când instituţii au fost închise sau cenzurate. Însă nicăieri în Europa nu a existat un regim care să se apuce să destructureze, în bloc, universităţile de elită.

Zilele trecute, ministrul agramat (!) al Educaţiei a anunţat tăieri brutale de fonduri pentru primele universităţi din România. Cea mai afectată este Universitatea din Bucureşti, însă nici altele nu se simt mai bine: Cluj, Iaşi şi Timişoara. Asta în timp ce "fabricile de diplome" sunt recompesate pentru servilismul politic al rectorilor acestora.

Colac peste pupăză, aceste reduceri sunt anunţate "din scurt", chiar pentru următorul an universitar. Adică în timp ce studenţii se pregătesc pentru admitere la master sau doctorat, iar planurile de învăţământ sunt deja aprobate...

Cum majoritatea cititorilor nu lucrează în învăţământul superior, probabil că dimensiunile dezastrului nu sunt foarte clare. De regulă ziarele prezintă doar unele elemente ale ecuaţiei. Salarii mici, burse puţine, condiţii grele. Însă răul este încă şi mai profund.

Vrem performanţă în universităţi. Toată lumea a auzit de un celebru "top 500" al universităţilor. De fapt, sunt mai multe asemenea clasamente, iar România nu are nici o universitate în vreunul. Noi suntem abia prin zona 700-800 şi doar cu trei universităţi (Bucureşti, Cluj, Iaşi). De aici, pe undeva, suspiciunile publicului. Nu cumva ceva este, totuşi, putred, în universităţile româneşti?

Desigur. Dar dacă tot începem să tăiem, haideţi să începem de acolo unde sunt probleme masive. Adică de la instituţiile care produc plagiate pe bandă rulantă şi diplome de carton. Nu de la universităţile consacrate care - de bine, de rău - sunt totuşi competitive. Amintesc că în aceleaşi clasamente internaţionale, unele facultăţi din Bucureşti au locuri onorabile.

Ce ne lipseşte? Pe scurt, publicaţiile (academice). Aici este o discuţie prea lungă pentru un editorial. Am să vă arăt, totuşi, o parte a problemei.

Profesorii şi facultăţile din Româ­nia primesc bani, în esenţă, pentru două scopuri. Salarii şi cheltuieli. Dacă ne uităm la cheltuieli, observăm că acestea sunt reduse la esenţă. Curent electric, cretă, hârtie de tipărit, pixuri la secretariat etc. Observaţi diferenţa? În universităţile occidentale, profesorii (catedrele, centrele şi departamentele) primesc bani pentru tot felul de alte lucruri. Precum conferinţe şi seminarii cu profesori-invitaţi.

Acestea sunt extrem de importante. Să spunem că eşti profesor. Ai bani şi organizezi o reuniune internaţională. Aduci specialişti, din ţară şi de afară. Iar de aici rezultă, de obicei, un volum. Articole. Cu alte cuvinte: puncte. Iar dacă faci aceste lucruri, devii parte a unui circuit profesional. Devii cunoscut şi eşti, la rândul tău, invitat. Să participi şi să publici. Aşa se ridică profilul unui întreg departament.

Necazul este că în România fondurile pentru asemenea activităţi practic nu există. Profesorii de la Filozofie, Istorie, Ştiinţe Politice etc. nu pot organiza în acest fel, din proprie iniţiativă, mai nimic. Sigur, uneori o fac chiar şi aşa. Găsesc "sponsori" (de regulă din Occident), se bazează pe banii invitaţilor (care vin, totuşi, din universităţi bine finanţate) ş.a.m.d.

Salariile mici sunt, aşadar, doar o parte a problemei. Sau dotările slabe. Cel puţin la fel de gravă este structura bugetelor universitare şi regulile aferente. Acestea sunt decise de Stat.

Iar Statul a decis că ce contrează sunt doar salariile. Şi hârtia de xerox. Universităţile sunt tratate ca instituţii de asistenţă socială. Şi sursă de contracte. "Laptele şi cornul" în versiune universitară.

Să nu ne mirăm, aşadar, că facultăţile româneşti sunt tot mai izolate. Din anii '90, învăţământul din Româ­nia a mers cu spatele. Iar această tendinţă s-a agravat în ultimii doi ani. Nu avem bani să mergem la seminarii internaţionale. Nu avem bani să chemăm pe nimeni să predea în facultăţile noastre. Nu avem bani să decontăm cheltuieli de cercetare individuală. Toate acestea contează. Cărţile şi articolele nu se scriu singure...

Iar peste toate acestea, acum trebuie să asistăm şi la acest spectacol grotesc. Defilări nord-coreene cu copii care stau în cap. Iar universităţile din Bucureşti, Cluj şi Iaşi sunt pedepsite. Chiar dacă procentul absolvenţilor de ştiinţe umaniste şi sociale este, de fapt, mai mic în România decât media UE (9 versus 10 la sută). Iată de ce susţin iniţiativa Senatului Universităţii din Bucureşti de a-i aduce în faţa Justiţiei pe cei care au pus la cale această operaţiune.