PLASAMENTE ALTERNATIVE Arta retrocedărilor

Un aspect interesant al pieţei de artă, pe care l-am evocat deja de câteva ori, este relaţia dintre valoarea unei piese de artă sau de colecţie şi persoana sau colecţia căreia i-a aparţinut. Ar fi două categorii mari, în această discuţie, obiectele personale sau chiar lucrările de artă ale unor artişti şi piesele de artă care aparţin unor personalităţi sau fac parte din colecţii vestite. Un obiect personal, chiar şi unul derizoriu, care a aparţinut unei celebrităţi capătă valoare. Sunt numeroase exemple în acest sens, piesele vestimentare fiind printre cele mai obişnuite. Ele ajung în mod firesc în comerţul cu obiecte de artă, de colecţie sau pur şi simplu memoriale, adică memorabile. Şuviţele de păr sunt foarte răspândite, şi nu întotdeauna scumpe sau certe, la un moment dat se vindea o fiolă din sângele Evitei Peron, găsită într-un spital argentinian, ocolim toate moaştele, care sunt un alt subiect vast, şi tot ne rămân manuscrisele, armele de tot felul, maşinile, şevaletele sau dălţile de la plasticieni, ca şi întregul conţinut al atelierelor lor. Mai sunt şi obiectele personale care apar în conexiuni celebre, arme ale unor crime ce au ţinut opinia publică în priză, obiecte din fotografii la fel de celebre ca oamenii pe care îi prezintă şi mă întreb acum pe unde o fi basca lui Che Guevara.

Operele de artă sunt o valoare în sine, iar o serie de alte elemente vin să potenţeze sau să crească această valoare. Şi toate sunt subiective, cum subiectivi sunt majoritatea factorilor ce determină preţul unei lucrări de artă. O pictură care vine dintr-o galerie costă mai puţin decât o geamănă ca valoare, dar care este încărcată de sensurile apartenenţei la o colecţie recunoscută sau o celebritate individuală. Şi apartenenţa asta este presupusă, dată ca atare sau ca sigură, poate fi reală, piesa venind direct de pe legendarii pereţi, poate fi chiar retrocedată. Această formă, în prezent, aduce certitudinea autenticităţii operei de artă. Sau, dacă nimic nu mai este cert, retrocedarea oferă cel mai înalt procent de siguranţă asupra originalităţii operei. Fiind vorba de lucrări sau colecţii întregi luate de stat sub diferite forme, pe vremea comuniştilor, este vorba de alcătuiri cumpărate de colecţionari direct de la autori, relaţia lor fiind cunoscută istoriei artei româneşti.

Retrocedările de mai multe feluri au devenit o sursă clară de constituire a unor averi considerabile, că nu putem vorbi în termenii clasici, de constituire a capitalului. Recent am aflat că avem şi "regi ai retrocedărilor", iar în cazul lui Horia Simu, nume ce dă fiori istoricilor ce se ocupă de interbelicul dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, avem şi opere de artă, pe lângă obişnuitele imobiliare, ca obiect al drepturilor litigioase şi sursă de mănoasă retrocedare. Din nou aflăm că s-au găsit "tablouri" la percheziţii, când e vorba, evident, de pictură sau măcar picturi.

Retrocedarea unor obiecte de artă aflate, şi văzute, până atunci în muzeele noastre cele mai cunoscute către moştenitori de diferite tipuri a golit patrimoniul naţional public şi a alimentat licitaţiile de profil. Desigur, menţionarea apartenenţei la o colecţie celebră, cu umbre şi lumini de legendă, duce în sus estimarea, preţul de deschidere şi, mai ales, pe cel de adjudecare. Există o anumită doză de snobism în cumpărarea publică a unei lucrări de artă ce a fost expusă până atunci într-un muzeu, dar, fără îndoială, preţul mare este meritat.

Printre colecţiile confiscate se află şi moştenirea pe cele mai legale căi, de către urmaşi, a unui "depozit originar", adică alcătuit de autor însuşi, pictor sau sculptor. Este cazul clar al colecţiei Laura Cocea, formată predominant din lucrări de Ştefan Luchian, unchiul colecţionarei. Confiscată în 1986, ea a fost retrocedată în mai recent trecut şi casa Alis a pus-o deja în vânzare. Povestea este simplă şi dureroasă. Laura Cocea era nepoata preferată a marelui pictor, cea care, alături de soţul său, pictorul Traian Cornescu, a avut grijă de Luchian în ultimii ani de viaţă. Fiică a Paulinei Cocea, vară primară cu Luchian, Laura a pictat şi ea, după cum vedem în licitaţiile recente. Ca să nu mai vorbim de soţul său, Traian Cornescu, pictor consacrat care îi prepara culorile lui Luchian şi îi lega penelul de mână atunci când dorinţa acestuia de a picta depăşea cu mult puterea fizică ce îi mai rămăsese. În 1985, Laura Cocea trece la cele veşnice, două decenii după soţul său, iar anul următor vine Miliţia şi ia mai multe obiecte, în special de artă, făcute de Luchian, dar nu numai. După 1990, Radu Alexandru Cornescu, fiul Laurei Cocea, care a asistat la confiscarea din 1986, a început eforturile de a recupera colecţia părinţilor săi, cu partea esenţială legată de marele Luchian. Deşi ar fi trebuit să fie simplu, a durat un sfert de secol până a fost refăcută proprietatea asupra acestor obiecte de artă sau doar de memorie a artei. Şi, imediat, piese din colecţia confiscată şi retrocedată Laurei Cocea au ajuns în licitaţie, la casa Alis, cea mai veche de la noi. Deşi recordul de piaţă al României este deţinut de un Luchian, este drept, la Goldart, nu s-a dat niciuna dintre cele 4 oferte Luchian şi nici pânza semiovală de Ressu, care fac parte din colecţia retrocedată, mai sus dezbătută.

Să vedem, însă, ofertele şi preţurile. "Portret de femeie" este o schiţă în creion, cam cât o coală de hârtie,estimată la 3-5 mii de euro. Un alt "Portret de femeie" este un pătrat cu latura de 25 cm, mai colorat, că este în acuarelă, şi evaluat la 10-13 mii de euro. Nudul contrejour este de mici dimensiuni, nu mai înalt de 20 cm, şi ar costa 12-15 mii de euro, mai ales pentru că a figurat în albumul lui Theodor Enescu, scos de ICR în 2007. Cu o pagină înainte, în acelaşi volum, găsim şi "Portret de femeie cu pălărie", de asemenea o acuarelă de dimensiuni modeste, la o estimare de 20-25 de mii de euro.

Ulei pe pânză ca un evantai cu lungimea de 1,60 metri, pictura de Camil Ressu din colecţia nepoatei lui Luchian, o alegorie deosebită a primăverii, a fost estimat, pentru licitaţia Alis, la 40-50 de mii de euro. Fără îndoială, preţurile sunt excepţionale şi nu ar trebui să ne mire că nu au existat oferte. Discuţia ar trebui să se mai refere la motivele pentru care au fost stabilite aceste niveluri de preţ, multe dintre ele reale, dar şi raportarea la realitatea, inclusiv a momentului prevacanţier, în care a avut loc licitaţia.