PLASAMENTE ALTERNATIVE Cât dăm, ce ni se cere?

La începutul lui martie 2008, de la Paris venea vestea că a murit Jules Perahim. Specialiştii s-au divizat imediat în opinii, unii se mirau că mai trăia, alţii se mirau că nu murise cu câţiva ani în urmă, la o dată pe care o trecea toată lumea deja ca fiind a decesului său, el fiind încă în viaţă. Acum, însă, era o actualitate, o certitudine care a intrat în dezbatere. Desigur, am prezentat informaţia, dar şi viaţa lui Jules Perahim, iar reacţiile au conturat exact această dualitate a eternităţii acestui artist, pe de o parte, avangardismul său real şi rezonant, pe de alta, ataşamentul faţă de comunism şi manifestările sale inclusiv staliniste şi realist socialiste. Viaţa sa pare a fi croită din mai multe destine: cel al unui tânăr evreu atras de doctrina comunistă care se luptă cu Siguranţa dar şi pleacă în URSS, unde încearcă să devină cetăţean sovietic, după ce drumul său spre Occident se întoarce pe undeva prin Praga, cel al unui dedicat constructor al societăţii comuniste în România, cel al artistului de stânga ce alege să plece în Vestul capitalist, la o vârstă care de obicei cere stabilitate, şi nu aventuri în necunoscut şi, până la urmă, destinul artistului care înfloreşte în libertatea capitalistă, regăsindu-şi reflexele suprarealiste şi dorinţa de a picta în infinitul gândirii libere. Când a plecat în Franţa avea 55 de ani.

Paul Ackerman, French (1908-1981). Nu vă supăraţi acum, este un site american cel care spune asta. Francezii înşişi îl consideră un activ şi prolific "Romanian-born artist" care a făcut carieră ca modernist francez la mijlocul secolului trecut. Adevărul este la mijloc, viitorul pictor s-a născut la Iaşi, în 1908, pe 17 septembrie mai exact, iar în Franţa a plecat în 1912, cam pe la 4 anişori. Nu a plecat în căutarea afirmării artistice, ci cu părinţii. Chemarea pentru artă a descoperit-o acolo, cam spre maturizarea tinereţii, după studii de drept. Studiază cu Fernard Leger, este ataşat de Pierre Bonnard, face prizonierat greu, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, se şi ascunde un timp, el fiind şi evreu de origine, şi de abia în 1947 iese cu o personală. Pictează mult şi caută enorm. Binişor cotat, era cam necunoscut în România, cel puţin până în 2014, când European Art Gallery i-a organizat prima sa personală la noi. Paul Ackerman a murit în 1981, la Paris.

Harry Guttman a murit şi el, am aflat cu tristeţe, acum 2 ani, în Israel, unde plecase în 1974, la 41 de ani. Se născuse în 1933 în România, şi aici a urmat şcolile de artă care stau la baza carierei sale. Se pare că l-a avut profesor şi pe Jules Perahim. După 1990 a fost redescoperit şi apreciat în România, unde a avut mai multe expoziţii în lipsă, şi chiar cataloage impresionante. În 2008 semnalam vânzarea unei lucrări de Harry Guttman cu 12 mii de lei, noi, pe atunci, iar în 2009, o alta, cu 15 mii.

Sunt trei artişti români, toţi de origine evreiască, care au plecat în Occident, fie la o vârstă fragedă, fie după cariere serioase în România. Au apărut pe simeze şi în vânzări când noi eram încă sub comunism. I-am redescoperit după 1989, dar nu dintr-odată şi nu imediat. Apariţia lor în viaţa şi pe piaţa din România a însemnat o maturizare a acestei lumi frumoase şi racordarea ei la cursul societăţilor normale. La fel putem încadra şi califica apariţia în lumea noastră de acasă a lui Victor Brauner, Jacques Herold şi Marcel Iancu.

La începutul acestei luni, Artmark a organizat vânzarea unei colecţii de 34 de loturi cu semnătura celor trei artişti. Rezultatele vânzării sunt de-a dreptul descurajante, rareori sau poate că niciodată nu am văzut o licitaţie cu acest subiect şi în acest loc cu asemenea rezultate. Multe oferte nu au fost adjudecate iar vânzarea a onorat numai preţurile mici, de chilipir. Cel mai mare preţ al licitaţiei a fost de 4,5 mii de euro, reuşit de un ulei pe pânză de 70 cm pe un metru, de Harry Guttman. Cel puţin este vorba de estimare maximă a acestei lucrări. Al doilea şi al treilea preţ al vânzării sunt tot ale lui Harry Guttman, dar cad la 2.000 şi, respectiv, 1.800 de euro. Tot ulei pe pânză, "Ierusalim" şi "Casa artistului". Şi următoarele, "Număr de magie", cu 1,5 mii de euro, "La vie d`artiste", cu o mie, "Carnaval", cu 700.

Rezultatele ofertei de Jules Perahim sunt greu de explicat. Cel mai mare preţ plătit pentru acest artist la licitaţia din 4 mai a fost de 700 de euro, oferite pentru o complicată creaţie pe hârtie, în stilul autoredescoperirii sale din 1971. A rămas nevândută, însă, o piesă de top din creaţia lui Jules Perahim, "La Revolution impossible", 60 pe 110 cm de pictură avântată, puternică, revoluţie curată. Estimarea minimă a acestei piese esenţiale era de 12 mii de euro, dar nu a găsit în România rezonanţa necesară, elementară. Este drept, era cel mai mare preţ al licitaţiei, dar nici altele, mai mici, cerute pentru piese foarte bune, nu au aflat confirmarea: "Le calme des passions", o alegorie tauromahică, minim estimată la 10 mii de euro, "L'echo et sa multiplication", o complicată plutire de metafore din 1986, la 4 mii, "Oiseaux mouches sur ciel en flamme", din aceeaşi zonă de gândire estetică, la 4,5 mii şi "Peştii zburători", cu o estimare minimă ceva mai mică, de 4 mii de euro. Acum 5 ani, tot la Artmark, "În preajma furtunii", pictură din categoria celor refuzate la 4 mii, s-a dat cu 9 mii de euro. Era doar jumătate din preţul la care, anul următor, s-a dat "Măgăruşul (Fericiţi cei săraci)", pictură care tocmai asta reprezintă, un măgăruş în peisaj suprarealist-perahimic. Nu mai departe de anul trecut, de Ziua Franţei, s-a vândut cu 7,5 mii de euro "The Secret Attributes of the Diplomacy", pictură din seria alegoriilor din anii '70.

Pentru Paul Ackerman, soarta, sau măcar fragmentul manifestat la vânzarea de acum o săptămână, a fost încă şi mai nefericită. Cel mai mare preţ oferit a fost de 800 de euro, plătit, asezonat cu comisioanele corespunzătoare, pentru un ulei pe pânză ce nu coboară sub un metru şi jumătate pe niciuna dintre laturi. Nefiind o performanţă artistică, se spera pe el obţinerea a cel puţin 700 de euro, deci avem de a face cu o oarecare depăşire de aşteptări. Din păcate, nici măcar pentru uleiuri nu s-au cerut mai mult de 900 de euro, deşi la licitaţii se mai întâmplă, uneori, să ţi se dea mult mai mult decât ai cerut.