PLASAMENTE ALTERNATIVE Eseu hermeneutic despre sânii statuilor

Voi fi înţeles de voi mărturisi că în momentul în care am auzit că e vorba de Târgu Jiu şi de sculptură, primul lucru ce mi-a venit în minte a fost absurda obstinaţie a unui personaj local de a aduce în România oasele lui Brâncuşi ce se odihnesc în Montparnasse. Dar nu, discuţia era una de înaltă factură, se uita direct în decolteul unei statui, apreciat ca fiind prea plin de relief. Scânteia care a propulsat subiectul în atenţia generalizată a publicului român a fost, de fapt, o ştire publicată de un furnizor specializat în Europa de Est şi preluată, cu mici completări, de mai multe publicaţii, altfel serioase. The Independent preia cele câteva rânduri, nu le modifică prea mult, dar articolul are autor, cu semnătură. The Huffington Post îşi propune mai mult, citează şi el sursa, dar bagă glumiţe suplimentare şi eronate. Astfel, soţul doamnei de pe soclu, ce constituie, cu sâni cu tot, subiectul materialului publicistic, a fost, în primul rând, preşedinte, pentru ca, în ultimul paragraf, să devină, de fapt, prim-ministru. Mai serios este Daily Mail, care nu se ţine prea strâns de sursa primară, ci bagă mai mulţi intervenienţi în discuţie, mai multe rânduri, mai multe fotografii şi chiar subtitluri. A, dar care era tema acestor articole? Hi, hi, în România, ho, ho, un deputy de la Cultură le-a zis unora să dea jos de pe soclu, ha, ha, bustul din bronz al unei tipe, upsss, pe motiv că are sânii prea mari, uaaaaaa! Tonul insinuos al unor articole nu este departe de comentariile lubrice pe care le generează.

Bustul incriminat o reprezintă pe Aretia Tătărăscu, soţia politicianului cu rădăcini gorjene, Gheorghe Tătărăscu, şi a fost ridicat într-un parc din Târgu Jiu ce îi poartă numele cu th, adică Arethia. Discuţia se duce direct spre modul în care a fost realizat bustul doamnei şi spre detalii spumoase. O privire analitică ne dezvăluie, nu bustul, deja dezvelit, ci o serie de observaţii. Bustul de pe soclu scârţâie pe alocuri, deşi e din bronz, dar înţelegem totul de ne uităm la o fotografie de epocă reprezentând-o pe Aretia Tătărăscu, în lumina unei maturităţi de mare distincţie. Doamna Tătărăscu apare în picioare, într-o rochie nobiliară şi o atitudine pe măsură, cu capul studiat înclinat uşor spre partea stângă a imaginii, adică dreapta sa, ocupată de un şemineu de piatră cioplită, pe care se află o foarte mare icoană cu ferecătură a Sfântului Gheorghe. Sculptura preia destul de strict această imagine, cu asperităţile materialului dur şi intervenţii personale neinspirate. Concepţia haute couture din rochia purtată în fotografie este puternic afectată de restricţiile impuse de reprezentarea bust. Mai mult, pieptul rochiei se transformă într-un tricou ieftin şi ud, ce se mulează pe tot ce prinde, astfel că modelul probabil brodat ajunge dungi de bronz între sânii lăsaţi fiecare pe partea lui. Aceste element anatomic este pus şi mai hilar în evidenţă de partea de jos a bustului, care nu este suplă, ca în busturile clasice, ci grosieră ca un butuc de lemn peste care atârnă centrifug incriminaţii sâni. Deşi autorul a dovedit că este capabil de concept şi originalitate, în parcul Tătărăscu nu prea le-a demonstrat. Dimpotrivă, amestecul de intenţii şi capacităţi a dus la un produs extrem de discutabil, fracturat stilistic, nici clasic, dar nici revoluţionar, concepţia artistică rămânând o vorbă mare. Dacă ar fi avut mâini, dar au dispărut în porniri clasiciste, şi le-ar fi întins, precum coada lupei capitoline de la Muzeul naţional de Istorie, Aretia s-ar fi ţinut de mână cu soţul său, celebrul politician, aflat pe un soclu foarte alăturat. Dar nici el nu are mâini, ci aceeaşi sugestie de aripioare neevoluate. În schimb, şi el are sânii ceva mai proeminenţi, goi de această dată, puşi în evidenţă de acelaşi corset tip butuc prin care pieptul i se sprijină pe soclu. Iar soclurile, ah, soclurile, se alătură capacelor de canalizare în categoria realizărilor pe care nu suntem în stare să le înfăptuim vreodată. Şi toate acestea se petrec în ţara lui Brâncuşi, genialul creator la care soclul făcea parte din sculptură, din concepţia sa plastică.

Dincolo de statuile neinspirate care îi reprezintă, trebuie să vedem gestul gorjenilor de a-i omagia astfel pe doi oameni care le-au fost devotaţi, două personalităţi de excepţie. Gheorghe Tătărăscu este gorjean din neam vechi de gorjeni, a fost ministru de două ori, în vremurile teribile din anii '30 ai secolului trecut. De asemenea, a fost şi ministru de externe de vreo 3 ori, şi de interne, pe vremea când sovieticii testau în sudul Basarabiei tehnicile subversive aplicate acum prin estul Ucrainei. Şi totuşi, numele de familie nu îi vine de la momentul Tatar Bunar, din 1924, când s-a iscat o rebeliune bolşevică secesionistă la a cărei rapidă lichidare Tătărăscu a participat ca sub-secretar la Interne. Iar Aretia Tătărăscu a fost, printre multe altele, cea care l-a adus pe Brâncuşi la Târgu Jiu, comandându-i proiectul artistic ce face din acest oraş capitala operei sale.

Chinurile busturilor de la Târgu Jiu atrag atenţia asupra situaţiei monumentelor de for public şi a stării sculpturii monumentale, sau nu numai, de la noi. Până în prezent nu am găsit un monument recent care să întrunească măcar acceptarea, dacă nu încântarea. Chiar refacerea unor monumente legendare distruse de comunişti s-a realizat cu rezultate teribile. Fenomenul este atât de extins şi lipicios încât nu poate fi arendat unuia sau unor realizatori, sculptori, individuali. Regulile elementare ale sculpturii monumentale sunt încălcate cu efecte care zgârie retina. Perspectiva monumentală s-a ascuns în geometrie şi stă ascunsă acolo fără să o deranjeze cineva. Aproape fiecare realizare şi dezvelire contemporană se transformă în ironie şi sarcasm. Înaintea soţilor Tătărăscu s-a decis coborârea de pe soclul de la Târgu Jiu a celui abuziv identificat cu Sergiu Nicolaescu, regretatul regizor. Aici nu a mai funcţionat nici criteriul asemănării, esenţial, se pare, pentru monumentele de la noi, zdrobitor chiar în raport cu estetica şi originalitatea. Autorul lui "Sergiu Nicolaescu" de la Târgu Jiu tocmai a dezvelit un Shakespeare la Craiova, insistând în domeniul subtil al portretului în sculptură pentru care nu este deloc dăruit. Până la urmă asta ne mai lipsea, când în sfârşit dibuim şi noi nişte bani pentru busturi şi monumente îi risipim pe realizări neprofesioniste, inabile, cu clare defecte de concepţie şi execuţie, pe care le şi punem în mijlocul străzii, să le vedem mereu, întru pervertirea ambientului urban, şi aşa chinuit rău de tot.