PLASAMENTE ALTERNATIVE Eternitatea complicată a colecţiilor de artă

Vâjâind ca vijelia, trecem pe autostradă, de fapt un drum mai răsărit, grăbiţi să ajungem pe litoral sau să plecăm de acolo, cu ochii pe cel din faţă şi fleşuiţi din spate. Am ştiut mereu că pe drumul de costişe ce trece prin faţa dorobanţului ce face de gardă la podul lui Saligny şi apoi prin oraşul atomic Cernavoda, şi Cernavodă, că nu e vorba de vreun vodă cu acest nume, ci de apa neagră, şi nu grea, a ruşilor, mai departe spre cetatea antică Capidava, recent transformată în bâlci de piatră, se ajunge în satul Topalu, mult mai puţin cunoscut decât celebrul Tichileşti, care îi urmează. Şi am ştiut mereu că la Topalu se află un incredibil muzeu de artă, materializarea unei poveşti de-a dreptul romantice de dragoste pentru artă. Simeza acestui muzeu rivalizează cu orice alcătuire de artă modernă şi contemporană românească de prestigiu de la noi. Şi toate acestea se află pe malul Dunării, în prelingerea de pe latura vestică a dreptunghiului dobrogean, pe un drum acceptabil, scăldat de căldurile excesive şi praful ce caracterizează regiunea. Acum, muzeul de artă "Dinu şi Sevasta Vintilă" din Topalu arată impecabil, mai tare decât alte muzee şi prin dotările tehnice, şi nu numai prin zestrea sa artistică.

Exponatele excepţionale ale muzeului din Topalu sunt de fapt colecţia impresionantă a unui doctor din Bucureşti, Gheorghe Vintilă pe numele său, decedat în 1978, după o viaţă de 80 de ani, plină de satisfacţiile artei. I-a cunoscut pe majoritatea artiştilor de a căror creaţie s-a înconjurat, mulţi au crescut sub ochii săi, pe alţii i-a ştiut de mici, dar nu a mai apucat să le vadă zborul hotărât.

Muzeul prezintă pictură şi sculptură cu semnături esenţiale pentru arta românească. De la intrarea în spaţiul expoziţional vedem Grigorescu şi Andreescu, Luchian şi Tonitza, de la car cu boi la chip de copil. Admirăm pereţi sfinţiţi cu Petraşcu, Dărăscu, Iser, Şirato, Sion, Yor, Ipolit Strâmbu, Ştefan Popescu, Ştefan Dumitrescu, Ştefan Constantinescu, Octav Băncilă, Vasile Popescu, Vasile Constantinescu, Pallady, Alexandru Satmary, Cumpăna, Mutzner, Steriadi, Ressu, Băeşu, Artachino, Adam Bălţatu, Aurel Băeşu, Hrandt Avachian, Marinescu Vâlsan, Sabin Popp, Corneliu Baba, Marius Bunescu, Tache Papatriandafil, Alexandru Padina, ba chiar un ulei de Costin Petrescu şi un Horia Damian de tinereţe. Mai din zilele noastre vin Ciucurencu şi Piliuţă, Ghiaţă şi Ghiaţă-Colibaşi, Traian Cornescu, Octav Angheluţă, Bălaşa Ionescu, Vânătoru, Bitzan, Virgil Almăşan, Constantin Crăciun, şi nu, nu i-am menţionat pe toţi, ca să nu se creadă că am menţionat pe atâţia doar pentru a fi lista completă. Să nu uităm şi sculptura, cu nume grele precum Oscar Han, Corneliu Medrea, dobrogeanul Ion Jalea.

Doctorul Gheorghe Vintilă trecuse niţel de 60 de ani când şi-a donat colecţia statului şi satului. De la început a fost vorba ca pictura şi sculptura pe care le adunase cu o infinită dragoste să fie expuse la Topalu, satul părinţilor săi, unde aceştia fuseseră profesorii de la începutul şcolii pe care tot ei o înfiinţaseră. Colecţia era găzduită chiar în casa părintească a doctorului, iar muzeul a fost inaugurat în 1961. Testamentul cuprinde şi dorinţa doctorului de a-şi dormi eternitatea în curtea casei-muzeu. Desigur, în 1978 acest lucru nu a fost posibil, dar după 1989 el a fost adus din cimitirul satului în curtea părintească, între un brad şi bustul doctorului realizat de un mare sculptor şi bun prieten al colecţionarului, Oscar Han.

Gheorghe Vintilă a fost un colecţionar tipic pentru acele vremuri, pasionat, stilat, profund, cult, cu venituri semnificative. Meseria sa de medic i-a permis să traverseze vremurile şi să îşi continue activitatea de colecţionar de artă. Aşa au fost medicii mereu, orice orânduire, fie crudă, fie dreaptă, are nevoie de ei. Şi medicii au fost mereu printre cei mai importanţi colecţionari, mai serioşi chiar decât cei care aveau bani din activităţi capitaliste dar nu se lăsau atraşi de artă şi de colecţionat. De aceea acum creatorii stau în prispă şi se uită lung după colecţionari ca medicul Vintilă; doar că ei nu mai sunt. Medicii o duc greu de tot şi dacă pică ceva şpagă, de la un popor şi el sărăcit, atunci apar alte tentaţii consumatoriste, mai atrăgătoare. Şi oferta este uriaşă, iar cultura, chiar şi la medici, trage clar să dispară. Aşa că, staţi liniştiţi, colecţionari ca doctorul Gheorghe Vintilă nu mai vin, că nu mai există.

Din povestea de la Topalu să mai tragem, totuşi, câteva învăţăminte, venind din istorie tocmai în zilele noastre. Colecţionarul Gheorghe Vintilă aduna artă, dar şi poveştile personale ale fiecărui exponat sau artist din colecţie. Cam asta şi este frumuseţea unei colecţii, faptul că are un tâlc, o legendă, are viaţă, pasiune şi memorie. Aceşti oameni voiau ca această construcţie specială să continue şi după ce ei nu vor mai fi pe pământ. Parisul, Londra şi restul lumii sunt pline de colecţii şi case memoriale deschise publicului, era normal ca şi doctorul Vintilă să spere şi să lucreze la aşa ceva. A ales şi o formulă deosebită, chit că amplasarea nu era dintre cele mai fericite. Era însă un muzeu căruia i-a dat totul, inclusiv găzduirea, şi l-a pus sub oblăduirea obştii. Şi, atenţie, nu numele său stă pe firmă, ci al părinţilor săi, învăţătorii din Topalu. Colecţii din acestea deschise publicului aveam şi noi, nu numai capitala Franţei, a Brexitului şi restul lumii. Ele au rezistat, sub diferite forme, şi "naţionalizării" din 1974 şi cutremurului din 1977, soldat cu Muzeul colecţiilor, dar au fost pulverizate în goana după bani de după 1989. Formula este cunoscută, vine un "moştenitor" şi zice că strămoşul său, colecţionarul, a fost obligat de comunişti să îşi dorească să lase în urma sa colecţia intactă şi deschisă renumelui public, el, colecţionarul, muncind toată viaţa doar ca să i le lase lui, "moştenitorul", şi el să le bage în vânzări iute aducătoare de lichidităţi. Numele colecţionarului a coborât de pe firme şi etichete pe o menţiune de catalog de ofertă, care ar trebui să bage procente noi în preţurile de adjudecare-cumpărare.

Moda vânzării "retrocedatelor" a început subtil, la nivel de zvon, bun de aburit papagalii, care se închină imediat la un nume de colecţionar, chiar dacă nu îi spune nimic. Cum să nu cumperi ceva, orice, dacă afli, cât mai discret şi mai privilegiat, că a aparţinut celebrului colecţionar Gelu Ghioagă-Văslăiuţi, chiar dacă aşa ceva nu a existat niciodată! Acum şi piaţa s-a umplut de oferte cu menţionări de apartenenţă la vreo colecţie, dar e greu de spus cât influenţează acest detaliu preţul sau chiar decizia de cumpărare. La câte oferte cu menţiunea "din colecţia" rămân nevândute, aş zice că boala retrocedărilor nu mai este aşa rentabilă. Desigur, nu toate loturile ce provin din colecţii mai mult sau mai puţin celebre au fost retrocedate şi, deci, confiscate la un moment dat. La fel, colecţionarul sau urmaşii săi pot decide că alcătuirea de artă va continua sub formă de bani, şi nu de simeză.

Nici Muzeul de la Topalu nu a scăpat de revendicare. Dosarele s-au perindat prin presă, evaluarea "grămezii" de artă de la Topalu a coborât de la 10 la 5 milioane de euro, suficient să aprindă spiritele moarte de foame de oriunde din lume. Dar, în prezent, ne aflăm în situaţia fericită, dar rară, în care donaţia a supravieţuit, iar dorinţa marelui colecţionar, aceea de a-i vizita colecţia, noi, cei ce alergăm pe "autostrăzile" patriei, să poată fi încă îndeplinită.