PLASAMENTE ALTERNATIVE Fotbal, galerii şi licitaţii

Că nu am auzit de unii dintre ei, nu ar fi o problemă aşa mare, deşi nu sunt tineri sau nou-nouţi, nu au contat pe piaţa internaţională. Iar de ceilalţi, cei de care am auzit şi au confirmat, nu ne mai miră. Înainte de a ne minuna de succesele şocante şi neaşteptate, să ne mâhnim de tristeţea celor care au fost ceva şi acum sunt altceva, mult mai insignifiant. Cu numărul 13 pe tricou, Andy Warhol, ruteanul nostru celebru, ia 2,5 mii de lire sterline peste maximul de 4 milioane la care îi fusese apreciată o imagine cu semnul dolarului schiţat pe fond galben. Opera de artă de 4 milioane de lire sterline nu a circulat prea mult, a fost cumpărată de galeria Gagosian de la artist şi ea a vândut-o, în 1999, celui care a scos-o acum la licitaţie. În formă de zile mari, Andy Warhol mai scoate 1,426 milioane de lire sterline pe o adevărată drăgălăşenie, un print foto cu un scaun electric, cam cum l-ar picta, în zilele noastre, dar alb-negru, artiştii care lucrează conform curentului. Posesiunea lucrării este la fel de simplă, cineva o cumpără de la artist şi apoi o vinde unei galerii de artă, una tare, din Zurich. Cel ce o scoase la licitaţie a luat-o de la respectiva galerie. Mai încolo, după alte pase între diferiţi artişti-jucători, o sinistră imagine cu 4 flori albe, fără prea mari pretenţii artistice, dar perfect integrată în jocul lui Warhol, s-a dat cu 1,762 milioane de lire sterline. Primul proprietar al lucrării a fost galeria lui Leo Castelli, un Pele sau Guardiola al comerţului de artă. Mai jos, doar până la 1,6 milioane de lire, au mers "Diamond Dust Shoes", din colecţia de orice anotimp şi teren a lui Warhol. S-ar putea crede că nu au nicio şansă să ajungă pantofii oficiali ai licitaţiilor de artă, dar a ajuns la acest preţ venind de sub milionul de lire. De fapt, faptul esenţial este că primul şi singurul deţinător a fost galeria Gagosian, care a vândut-o, la un moment dat, celui care a scos-o la licitaţie, formulă pe care o întâlnim des în stilul de joc de la licitaţia londoneză de contemporane ce a băgat şevaletele în şoc. Şi când credeaţi că venim cu picioarele pe gazon, încheiem seara Warhol cu 4,5 milioane obţinute pe o repetiţie obsedantă de Marilyn Monroe. Primul deţinător, o galerie elveţiană, neurmată de prea mulţi.

Nu se poate să nu îl ştiţi pe Lucio Fontana, cel care a marcat de două ori la derbyul de artă contemporană de luni, 30 iunie, de la Londra! El face chestii simple, le scoate din cute de coli de hârtie, de spaţii de un minimalism terifiant dar de un efect fantastic. Întâi a pus sus de tot, la 2,434 milioane de lire sterline, un concept spaţial de al său, care pare a fi născut direct într-o galerie de artă, apoi rapid înfiat de cel ce îl vându acum 4 zile, om normal sau galerie, care îl vându după 48 de ani de posesie curată. A doua a venit repede, după un un-doi de milioane, cu Yves Klein. Îl cheamă tot "Concetto spazziale", că autorul ştia cu arta, nu era filolog sau filosof, dar este destul de terestru. Poate că nu şi-a dat seama, de a rămas aşa în ofsaid cu titlurile, dar tot a scos 1,314 milioane de lire sterline, de această dată peste estimarea maximă. Apropo, s-a mai dat un "Concept spaţial" de Fontana, dar cum s-a oprit foarte aproape de milion dar sub el, parcă nu îţi vine să te ocupi de cei care nu contează în ecuaţia meciului.

Tot am pomenit de Yves Klein, jucător de forţă al picturii moderne, vieţuitor în zonele de azur ales sudului Franţei şi inventator al unei culori cu nume de manelist, Internaţional Klein Blue, adică IKB. Un pătrat de 50 pe 50 din această culoare, perfect uniform plasată în teren, s-a vândut cu 2,770 de milioane de lire sterline, cam la firul ierbii, adică spre limita de jos a estimării. În schimb, o imagine cu stropi aruncaţi haotic pe spaţiul de joc, desigur din acelaşi albastru al lui Klein Mondialu, a rupt limitele estimării, de numai 1,5 milioane la partea de sus, şi nu s-a oprit decât la 3,214 milioane de lire sterline. Adică mai tare decât dublul celui mai tare pronostic, peste "Untitled Blue Monochrome", anteriorul, cel perfect antrenat să facă succes.

Cea mai tare reuşită a fost semnată de Francis Bacon, într-o acţiune pe cont propriu, tare de la început, pentru că este într-o formă de zile mari şi ştie că e omul zilei. Intră hotărât cu o estimare de 15-20 de milioane de lire sterline şi concretizează, sec, dar după o acţiune superbă, la fix 26.682.500 de lire sterline. A fost creată în 1964 şi vândută imediat unei galerii, desigur, apoi la alte 3-4. Dar, staţi aşa, nu am mai servit un triplu cu Bacon? Ba da, în noiembrie trecut, la New York, îmi amintesc de parcă a fost în 2013, a fost o porţie zdravănă, cea mai zdravănă de pe piaţa de artă de până acum, 142 de milioane de dolari, care îl lasă pe precedentul record, "Strigătul" de 120 de milioane de dolari al lui Edvard Munch, cu gura căscată. Era şi mai este cea mai scumpă operă de artă vândută la o licitaţie publică, un triptic de studii pentru imaginea pe scaun de stand up comedy a unui alt pictor celebru, Lucien Freud, care, de neînţeles, nu este deloc convocat la lotul pictorilor care joacă în Mondialele de licitaţii de artă. Triptic recordul internaţional în curs, triptic de Bacon şi recordul de luni de la Londra. Şi dacă tot vorbim de cluburi cu renume, vânzarea recentă s-a produs la Sotheby's din Londra lor natală, în timp ce recordul Bacon cu Freud a fost înregistrat pe stadionul, scuze, la "templul" Christie's din New York.

Vânzarea unei picturi de Adrian Ghenie cu 1,4 milioane de lire sterline a fost anunţată ca fiind o surpriză inclusiv de specialiştii lor. Poate se aşteptau ca românii doar să spele maşini şi să îi invadeze, dar pentru adevăraţii statisticieni-psihologi ai pieţei de artă nu ar trebui să fie o surpriză. "The Fake Rothko", 2 metri pe 2 metri, a fost estimată la 250-350 de mii de lire sterline şi a ajuns la fix 1.426.500. Este o lucrare din 2010, când artistul nu se rodase în stilul ce l-a impus la anterioarele licitaţii şi în visele românilor. Adevărata surpriză, de fapt cam glumă proastă, a fost vânzarea unei picturi uşor jenante de un tip, Peter Doig, pe care nici măcar nu am considerat necesar să-l urmăresc pe tot terenul informaţiei despre artişti, cu 8,842 de milioane de lire sterline. Orice a vrut să dovedească cineva cu acest bănet nu cred că a reuşit. Lucrarea lui Ghenie provine de la un cumpărător care a luat-o de la o galerie din Berlin, iar vânzătorul lui Doig, şi el doar al doilea proprietar, a luat-o de la o firmă americană.

Nebunia preţurilor la contemporani se făcea simţită de ceva timp, mai ales după preţurile incredibile aruncate pe piese înfiorătoare la un recent New York. Ca să nu mai lungim povestea şi să intrăm în prelungiri, renunţăm la comentariul evaziv de meci de fotbal şi formulăm temerea unei acţiuni concertate a marilor galerii de artă care, se cam ştia, fac jocul pe piaţa de artă. Chit că ajunsesem să nu mai înţelegem ce joc se face. Propulsate de melanjul de prost gust şi marketing turbat, marile galerii se cam decuplaseră de partea care mai dă şi preţuri pentru cote. Adică de marile licitaţii de artă, transparente şi onorabile. Mai întâi a fost încercarea de a băga în calculele pieţei de artă vânzări pe care nu le-a văzut nimeni, cu şeici şi impresionişti francezi. Apoi, galeriile, mari sau mici, cu o discreţie în gura mare, au cumpărat şi au ridicat preţurile la licitaţii. Încă mai părea un mecanism normal şi funcţional, cu jucători puternici şi serioşi. Până la recentele evoluţii care nu fac decât să decredibilizeze licitaţiile şi să bage în sperieţi creatorii de cataloage de cote, devotaţi seriei statistice, mediei şi indicatorilor specifici ai pieţei de artă. De parcă proprietarii de cluburi au intrat pe teren la finala din Brazilia, împroşcându-se cu cash şi şampanie, după ce au pus portarul stadionului între buturile naţionalelor şi l-au proclamat, unanim, regele carnavalului fotbalistic.