PLASAMENTE ALTERNATIVE Ghenie strikes again

Adrian Ghenie a rupt iar piaţa, băgându-i în reverie pe colegii săi de meserie de acasă, dar şi pe cei ca el, plecaţi în locuri cu comerţ de artă mai suculent. La licitaţia de zi de Artă contemporană de la Sotheby's din 27 iunie, The King, un portret al lui Elvis Presley în manierea deja de recunoscut a lui Adrian Ghenie, a fost adjudecat cu 218.500 lire sterline. Nu este un portret laudativ, nici nu ar putea fi, în descompunerea lacustră ce-l caracterizează pe artist, comparat de specialiştii casei cu Bacon, Francis Bacon. Dimpotrivă, chiar şi poza aleasă este una învelită de grotesc, cu un Elvis ca din concursurile de sosii, la vârsta senectuţii de care se pregătea, plinuţ, aproape împăiat, mai mult stilul cocalar epuizat decât scenă electrizantă. Este un cadru pătrăţos, de 70 cm, parcă special ca să nu îi dea nici o perspectivă înălţătoare sau hiperbolizantă. Lucrarea a fost realizată în 2009 şi în scurt timp a fost expusă la galeria Tim Van Laere din Antwerp sau Anvers, mai pe latineşte, de unde a luat-o cel ce a vândut-o la Sotheby's. Cu siguranţă a făcut o afacere foarte bună. Cu cât o fi cumpărat-o de vreme ce la Londra a ajuns cu o estimare de 70-90 de mii de lire sterline? Desigur şi logic, nu putem exclude posibilitatea de a o revinde cu mai puţin decât a luat-o, dar n-aş prea crede. Dacă ar fi cumpărat, în 2010, un Ghenie cu preţuri însemnate, chiar în euro, am fi ştiut cu toţii şi cu greu am fi uitat. Iar la acest nivel, esecurile se ascund, nu intră în panică.

Informaţia că pictura românului Ghenie a fost propusă cu 70-90 de mii şi vândută cu 218.500 lire sterline cere deja o comparaţie. O facem automat, cu precedenta vânzare, născătoare de uimire admirativă şi ea. Atunci, în februarie trecut, lucrarea de Ghenie propusă la Sotheby´s era estimată la 30-40 de mii de lire sterline şi s-a vândut cu 121.250. Era ceva mai mică, 49 pe 43, şi îl reprezenta pe Mengele, criminalul nazist de război, desigur, într-o viziune Adrian Ghenie din anul 2011, deci mai nouă decât regele Elvis. Dacă la vânzarea din 12 februarie, tot de Artă Contemporană, dar la şedinţa de seară, pictura lui Ghenie a fost ultima din clasă, şi la estimare, şi la vânzare, acum este printre cele de top. Nu mă pot abţine să constat că, deşi s-a vândut cu 121.250 de lire sterline, faţă de o estimare de 3-4 ori mai mică, la licitaţia următoare nu a intrat cu preţul de vânzare anterior, ba nici măcar apropiat. Şi iar i-a crescut preţul de evaluare de 3-4 ori. O fi vreo superstiţie, cu siguranţă nu avem de a face cu o practică prevăzătoare, de a nu se apropia de performanţă cu preţul uzual din pornire a licitaţiei. Unde mai pui că pictura din iunie era mai mare decât cea din februarie, şi subiectul mult mai comestibil. Ceea ce se poate remarca şi în finalul de adjudecare. Spuneam că meşterul transilvan se află într-o bine manageriată creştere de cotă, astfel că vom mai afla despre performanţele sale, mai ales la vânzările de artă contemporană ale Sotheby's. Între februarie şi iunie, Adrian Ghenie, amestec de mariner şi muschetar, a făcut o abilă mişcare americană, iar o galerie cu care lucrează i-a trecut deja în CV expoziţia din 2014.

Notam că Regele Elvis al pictorului născut în Baia Mare în anul cutremurului se numără printre vânzările de top ale sesiunii de zi de la licitaţia londoneză a Sotheby's din 27 iunie. Cei care l-au depăşit pe Ghenie, cu ale sale 218.500 lire sterline, la licitaţia londoneză, nu sunt mulţi, dar mai toţi sunt buni şi vestiţi.

Preţul cel mare a fost de 1,6505 milioane de lire, chiar estimarea fiind de milioane, maxim 1,2. A fost obţinut, cu o pictură abstractă, de Gerhard Richter din Dresda, artiştii estului german cunoscând zile frumoase de susţinere şi chiar hiperapreciere la fraţii capitalişti, deşi era destul de greu şi împănat cu sacrificii drumul spre Vest.

Peter Doig a intrat în scenă imediat după Ghenie şi a reuşit 626 de mii de lire cu o lucrare cuminţică şi titlu mai decent decât am presupune, Boiler House, pe care Regele anterior îl pune clar, valoric, la colţ. Şi asta nu pentru că este realizat de conaţionalul nostru. În licitaţie, Doig intrase oricum cu o estimare înaltă, de 350-450 mii, şi la astfel de mize nu prea există rateuri. Au existat, în numita vânzare, piese cu semnături importante care au păţit neadjudecarea, dar în general preţurile acestora, chiar şi cu semnatură scumpă, erau mici, de parcă cineva s-a dezis de ele. Semnal clar că, dacă nu ţii neapărat, poţi să nu o cumperi, că nu are sânge sau faţadă de investiţie.

Înghesuiala a fost pe la treapta de 3-4 sute de mii, cu nume şi piese remarcabile. Un renumit maestru, şi pe drept, al exprimării scurte şi intense este, fără îndoială, Lucio Fontana, minimalist, dar spaţial. Concetto spaziale al său a urcat niţel de la maximum de speranţă determinat de organizatorii vânzării, 350 de mii, şi a ajuns la 386, plus inevitabila jumătate de mie ce apare, ca o etichetă, la toate rezultatele sălii de la Londra. Mai fără zvâcnet, o pretenţie teatrală estimată la cel mult 200 de mii a plecat, greu, fără convingere, pentru 194,5 mii. În schimb, apelând la eternele simboluri ale naşterii-germinaţie, un set de seminţe-ou a adăugat 15 mii la speranţe şi a plecat cu 74,5 mii.

Alexander Calder a dat o anonimă aproape florală, Untitled, cu 362,5 mii de lire britanice, dublul unei medii de estimare. Încălzirea o făcuse cu un fel de instalaţie ce nu spera dincolo de suta de mii, dar a ajuns la 180 de mii.

Josef Albers a semnat Study for Homage to the square: Orangery care a trecut bine de estimarea ce se dorea optimistă la 250 de mii şi s-a dat cu 350. După cum arată piesa, square nu este vreo piaţetă, ci chiar pătratul nostru cel de toate zilele, acum într-o prezentare portocalie. Efectul artistic este însă la locul lui, unul înalt, dar şi în acest caz Ghenie era mai bun.

S-au mai plătit 278.500 de lire sterline pentru o pseudoramă de Robert Mangold, omul de aur, şi nu mâna de aur. Estimarea a fost mică, vânzarea enormă. Alte oferte din această zonă a esteticului şi mai ales a creaţiei nu au reuşit mai mult de câteva zeci de mii, şi alea puţine, una, două, patru.

A apărut şi faimosul Damien Hirst, care a reuşit 230.500 de lire sterline cu o pictură, dar nimeni nu i-a dat 80-120 de mii, nici măcar preţul mai mic din deschidere, pentru o statuetă cam inabilă pentru faima acestui artist de mare şi bănos succes.

Şi în toate acestea, vestea bună este că se poate, că apropiatul nostru îşi merită locul şi banii, dar mai ales că are ce-i trebuie să meargă chiar mai sus. Cu siguranţă ne va obliga să mai scriem despre reuşitele sale, în medii lipsite de nume româneşti, departe de mentalităţile noastre de acasă care ne cam trag în jos, cel puţin pe piaţa de artă.