PLASAMENTE ALTERNATIVE Icoane şi arginţi

Biserica Ortodoxă Română a declarat 2017-le An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti. Eu i-aş menţiona şi pe restauratorii acestor picturi, ai icoanelor şi frescelor. Cu toţii fac o muncă deosebită pentru că este vorba de har, talent şi canon. O icoană este pictată în anumite condiţii şi după anumite reguli. Pictura bisericească românească aparţine, oficial, stilului neobizantin ivit din revenirea la stilul bizantin, cam acum un secol. Desigur, de-a lungul timpului, în pictura noastră religioasă au fost practicate mai toate stilurile artistice, inclusiv stilul românesc. Dilemele privind reprezentarea şi venerarea imaginilor realizate de om au fost rezolvate de Sinodul VII ecumenic de la Niceea, din 787, conform Sfântului Ioan Damaschin care a spus: "Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S-a făcut materie".

Erminiile sunt adevărate "constituţii" ale pictorilor bisericeşti iar cea mai cunoscută, dar şi cea mai cuprinzătoare, este cea alcătuită de Dionisie din Furna. Născut în Grecia, cam prin 1670, Dionisie a plecat la Constantinopol şi de acolo a ajuns iconograf la Muntele Athos. A pictat mai multe fresce, dar ceea ce îl face mai cunoscut este amplul studiu numit "Erminia picturii bizantine", cea mai importantă, dar nu singura. În 1845, Adolphe Napoleon Didron şi Paul Durand publică "Manuel d'iconographie chretienne, grecque et latine: avec une introduction et des notes", practic prima scoatere în public a unei erminii a pictorilor bisericeşti.

Primul text din această lucrare, scris de Didron şi dedicat lui Victor Hugo, este absolut delicios. Printre altele recunoaşte: "Jumătate din această carte este a unui călugăr bizantin, jumătate este a mea". Şi continuă în stilul în care a început: "Primiţi, poet al Orientalelor şi al Frunzelor de toamnă, ceea ce vă trimite pictorul de la Muntele Athos, ceea ce vă aduce arheologul Parisului, Orientul unui mare artist, Occidentul unui umil explorator al trecutului". Călugărul de abia amintit este, desigur, Dionisie din Furna, iar volumul francezilor: mai o stufoasă introducere care pune lumina pe Didron, semiumbra pe Durand şi artificii de-a dreptul onctuoase pe ... Victor Hugo. La o privire atentă, constatăm că această primă carte este, de fapt, Erminia lui Dionisie din Furna, numit Denys, în franceză, altoită cu ghiduşiile celor doi. Didron, care anticipează două prenume de dictator, trecutul Napoleon şi viitorul Adolf, ajunge la concluzii abracadabrante: spre deosebire de Franţa, unde artistul a avut libertate totală, în Grecia, artistul, adică iconarul ortodox, este sclavul teologului şi este aservit tradiţiilor ca un animal instinctului său. Aici devine chiar contradictoriu, faptul că animalul îşi urmează instinctul fiind dovadă de libertate, nu de sclavie! Şi susţine toate acestea în prefaţa la "Erminia" lui Dionisie, document cu valoare de manual. Din fericire, contribuţia lui la volum, acea jumătate cu care se laudă la Victor Hugo, se reduce la această introducere de poveşti de voiajor nervos şi ceva note şi comentarii. Aşadar, dacă le dăm la o parte, rămânem cu studiul esenţial al lui Dionisie din Furna. Atunci, mai bine să studiem direct "Erminia" în buna sa traducere românescă.

Icoanele au un loc aparte în ortodoxie iar cei îndreptăţiţi s-au exprimat deja asupra acestui lucru. Nouă ne rămâne să pomenim despre preţul lor pe piaţa de artă şi nepreţuirea lor în viaţa noastră. În comerţ sunt căutate mai ales icoanele vechi, ca fiind presupuse deţinătoare ale unor valori însemnate şi uşor exprimabile în valute grele. Ca şi în cazul timbrelor, este o aşteptare exagerată, puţine sunt icoanele foarte scumpe şi, în general, icoanele ortodoxe nu apar în licitaţiile internaţionale care dau pulsul şi cursul pieţei de artă. O icoană frumoasă, adevărată, sinceră, nu poate fi măsurată în arginţi, mai ales în Vinerea Mare.

Icoanele ortodoxe, cele noi, apar, cu monopol, în magazinele BOR, iar cele vechi, în muzee şi în licitaţii. Alis, cea mai veche casă de licitaţii de artă de la noi, a avut cam mereu o secţiune de Icoane. Icoanele ce apar în licitaţii sau galerii sunt vechi icoane de cult, corespunzătoare din acest punct de vedere, dar trecute în lumea laică a negoţului. Intră în scenă şi alte criterii decât cele corespunzătoare unei icoane de cult. Cele mai răspândite scene şi subiecte sunt "Fecioara cu pruncul", "Răstignirea", "Învierea", "Sfântul Nicolae", "Sfinţii Mihail şi Gavril" şi alte icoane cu multiple scene. La precedenta licitaţie Alis, s-a vândut o "Fecioară cu Pruncul" din 1913, în stil neoromânesc, cu 2,4 mii de lei, şi un prăznicar cu 12 scene, avându-l în centru pe Sfântul Nicolae, cu text în slavonă, de secol XIX, cu 5 mii de lei. În oferta pentru vânzarea viitoare găsim chiar o "Răstignire" cu 4 scene, dar şi un obiect de cult catolic, "Rosa Mystica", sub forma unui medalion de metal argintat montat pe o placă de onyx în arcadă gotică. Să nu uităm, duminică, şi ortodocşii şi catolicii sărbătoresc Paştile în aceeaşi zi.

Importante, poate şi pentru piaţă, sunt icoanele noi, contemporane. Asistăm, fără îndoială, la o resuscitare fantastică a sentimentului religios, a căutărilor spirituale care, de multe ori, eşuează în zone stranii, eterogene, fără fundament. Icoanele vin în acest moment de existenţă a omenirii, când cultura vizuală este determinantă şi dominantă, şi trebuie să corespundă acestor căutări, în primul rând, dar şi tendinţelor societăţii. Apare aici imaginea cu subiect religios, nu neapărat icoana care trebuie să corespundă canoanelor, cele care o şi definesc, de altfel. În anul dedicat de autoritatea bisericească icoanelor şi creatorilor de icoane, putem constata că românii au un grup minunat de iconari şi pictori din domeniul religios, ba chiar mai mult, au restauratori de mare probitate şi acribie. A fost constituită, chiar în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România, o filială a creatorilor şi restauratorilor de artă religioasă care, cel puţin o dată pe an, organizează o expoziţie reprezentativă, cu proiecte de restaurare, dar şi cu creaţii recente ale restauratorilor sau ale artiştilor din sfera artei religioase. În lipsa unui salon oficial al UAPR, filiala artei religioase organizează, deja de decenii, această anuală de prestigiu care răspunde foarte bine cererii de subiect religios în societatea noastră. Practic, pe lângă munca fascinantă de restaurare a icoanelor sau a frescelor bisericeşti, aceşti artişti sunt capabili de o creaţie proprie la nivel profesionist şi artistic. Ei pictează icoane, fac mozaicuri şi vitralii, după reglementările bisericeşti şi erminii, inclusiv cea alcătuită atât de temeinic de Dionisie din Furna, acum trei secole. Mai mult, ei vin înaintea noastră cu scena religioasă, cu portretul sau silueta sfinţilor, ne apropie de pilda şi învăţăturile lor. Dispar nepriceperile şi creşte cunoaşterea religiei de o manieră în care şcoala încă se ţine deoparte, deşi se cheltuiesc însemnate resurse umane, financiare şi de timp pentru asta.

Oricând au loc în spaţiul nostru de regăsire o "Răstignire" de Liviu Dumitrescu, un sfânt, oricare ar fi el, imaginat de Florian Mihăilescu, o icoană de Lăcrămioara Anton, cea capabilă de iconostase impresionante sau biserici pe de-a întregul, un interior de biserică irizat de Mihail Gavril, icoanele şi scenele biblice de renume ale Elenei Murariu, siluetele bisericilor în peisaj, abstractizări şi multe alte realizări spiritualizate sau de-a dreptul religioase create de cei pe care, dacă nu i-am amintit, nu înseamnă că i-am uitat. Creatorii şi noi, iubitorii de artă sacră adevărată, ne aflăm în lumina plină de culoare a sărbătorilor pascale pe care vi le doresc a fi cu tihnă şi iubire!