PLASAMENTE ALTERNATIVE Lăsaţi arta să vină la noi!

O stafie ne bântuie opinia publică şi societal-civilă, noi o numim punerea deţinerii de lucrări de artă la stâlpul infamiei.

Citesc şi nu îmi vine să cred. O redutabilă structură neoficială, foarte atentă la derapajele de corupţie ale societăţii, propune nici mai mult nici mai puţin decât organizarea unei expoziţii cu lucrările de artă puse sub sechestru în o serie de dosare de corupţie cu nume vestite, aflate în anchetă. Deşi mai toţi specialiştii sau responsabilii în artă sau în drept spun că nici gând de aşa ceva, cei ce reprezintă această structură o ţin langa că le-a spus lor cineva că se poate şi că ar fi bine. Chiar de s-ar fi dovedit că respectivele lucrări de artă au ajuns ilegal în posesia celor inculpaţi sau au fost cumpărate cu fonduri necurate, chiar de s-ar fi dispus confiscarea, deci nu simpla punere sub sechestru, a numitelor lucrări de artă, chiar dacă prin absurdul cel mai absurd, cineva cu putere de decizie ar fi decis să se organizeze o expoziţie cu lucrările de artă confiscate în speţe certe şi finalizate cu sentinţe executorii, societatea civilă şi tot ce are societatea normal la cap ar fi trebuit să se opună, să protesteze, să facă ceva, cum tot spunem de cel puţin un sfert de secol, de când avem voie să spunem şi să facem ceva.

Astfel de concepţii exced chiar şi spiritul legii din 1974, care promitea "ocrotirea patrimoniului cultural naţional", dar legifera 1001 de moduri şi motive de a confisca colecţiile private de artă şi care a băgat în groapa eternă sau doar i-a adus pe marginea ei pe mulţi dintre marii şi pasionaţii colecţionari de artă de la noi. Acum, interesul pecuniar pentru artă este declarat imoral, pedepsibil şi demn de pus la stâlpul infamiei. De la expoziţiile naziştilor cu "arta decadentă" nu am mai auzit de simeze transformate în stâlp al infamiei. Atunci, vizitatorii au dat buzna la arta aşa-zis decadentă, şi nu la cea nazistă, cu propuneri de mare viitor. Şi nu ca să se impregneze de marele spirit arian şi să condamne cu fermitate, ci ca să vadă avangardism şi spirit liber.

Acum, când spiritul nostru ar trebui să fie liber, inclusiv de viziuni ideologice extremiste cum sunt fascismul şi comunismul, să facem expoziţii de artă adevărată pentru a înfiera infractorii şi corupţia? Lăsând la o parte elementarul principiu al prezumţiei de nevinovăţie, lucrările de artă descoperite la presupuşii infractori nu au nicio vină, să le aplicăm şi lor această prezumţie? Poporul rus nu este de vină că melodiile sale îl gâdilau frumos la ureche pe Stalin, cum nici mari compozitori clasici germani nu trebuie să fie cântaţi că i-ar fi plăcut lui Hitler. O astfel de expoziţie ar denatura grozav şi bruma de interes public pentru arta plastică în România. Nu mă tem că vizitatorii vor da buzna să vadă lucrări de Picasso, aşa, de duzină, cum sunt cele în cauză, sau Tonitza sau alţi români mai de calitate, ci tocmai că vor veni ca la bâlci, să arunce un ochi în privata viaţă a unuia de fu şi primar şi ministru, şi deputat, şi soţ al unei celebrităţi. Despre un pictor sau altul nu se va şti de ce este el important în arta şi civilizaţia românească, ci pentru că figurează în lotul Vâlcov. Şi aşa de Grigorescu nu se ştie decât că a pictat un car cu boi, despre Steriadi, Adam Bălţatu sau unii contemporani găsiţi în colecţiile sechestrabile ale celor trimişi în judecată pe diferite speţe de corupţie se va şti sigur, determinant şi definitiv că erau pe felie cu şmecherii ăia de furară şi-i băgă la "beciul domnesc".

Nu trebuie să fii vreun pervers să îţi doreşti să vezi, fie şi în fotografii, lucrările de artă deţinute de personajele în anchetă, până mai ieri puternicii zilei, dar de aici până la arătarea lor cu degetul este o cale lungă de tot, ba chiar în sens opus, atât de opus că am impresia că mai degrabă ideea de a face o expoziţie cu aceste lucrări de artă este o formă de perversiune.

Foarte multe dintre lucrările de artă din "lista lui Vâlcov", şi nu toate, pentru că nu am avut răbdarea să verific fiecare dintre cele 173 de poziţii, fac parte din oferta galeriei Raphael, cea despre care se ştie că urma să fie sau era deja sediul comerţului cu artă în care era implicat Vâlcov.

Nimic din ce avem până acum nu este condamnabil, nici deţinerea de lucrări de artă, nici cumpărarea şi nici măcar vânzarea de aşa ceva nu sunt infracţiuni, desigur, dacă nu încalcă legile deţinerii, cumpărării şi vânzării de lucrări de artă. Vâlcov nu este acuzat de deţinerea, cumpărarea sau vânzarea de lucrări de artă, astfel că acestea apar doar colateral în faptele aflate în judecată. Altfel spus, arta nu are nicio vină că se află în acest dosar sau că împricinatul este acuzat că a cumpărat-o cu bani ilegal obţinuţi. De aici şi până la a o arăta cu degetul este cale lungă şi incredibilă pentru stadiul actual în care se află societatea românească. Mai mult, ca să fie anatema totală şi proiectul selectabil, se propune ca "eventualele venituri rezultate din vânzarea biletelor" să meargă "într-un fond care, la finalul procesului, în funcţie de verdict, va merge fie la stat, fie la inculpate dacă este declarat nevinovat".

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul procurorului Emilian Eva, acuzat că a făcut comerţ cu opere de artă. Să vedem, însă, şi detaliile acestei speţe. În calitatea sa de procuror, acuzatul nu avea voie să facă nici un fel de comerţ, mai ales unul nedeclarat, neimpozitat. Erau picturi, adică "tablouri", dar putea fi vorba de orice altă categorie de mărfuri sau servicii a căror comercializare, pentru alţii nu ar fi constituit o infracţiune, dar nu şi pentru un procuror. Desigur, e locul specialiştilor în drept să comenteze şi al instanţelor să se pronunţe, dar noi trebuie să remarcăm că apariţia lucrărilor de artă ca obiect al comerţului ilegal vine să afecteze imaginea interesului pentru artă, care se manifestă prin pasionata deţinere, prin profunda colecţionare sau chiar prin simplul comerţ cu obiecte de artă.

Mai în glumă, mai în serios, să îl considerăm pe procurorul cu nume biblic o victimă a opiniei primitive că investiţia în lucrări de artă sau presupus de artă este cel mai tare chilipir al prezentului şi cam ultimul tun posibil. Fără a considera că scriptul convorbirilor interceptate trebuie să aibă vreun rol în procesul de justiţie, recunosc că lectura lor ne dă o imagine terifiantă, dar clară, despre cum a fost tratat, în acest caz, comerţul cu picturi, ce limbaj şi tehnici de manipulare se practicau, cum se lucra cu falsuri sau erau invocate falsurile ca să mai scadă preţurile, cum se lucra cu actori ai pieţei de artă cunoscuţi ca furnizori de lucrări îndoielnice. Aşa că, dacă tot trebuie să facem expoziţii de artă cu impact educativ asupra poporului, să facem una despre diferitele tipuri de falsuri în artă, despre lucrări de artă false, trecute prin comerţ, cu sau fără certificat de autenticitate. Am avea mai mult de învăţat cu toţii şi ar da mai bine pentru o societate civilizată să pună în discuţie problema falsurilor pe piaţa de artă decât să arunce anateme nedrepte asupra unor lucrări de artă sau să genereze opinii publice eronate despre artă, despre deţinerea sau comercializarea artei.

Comerţul cu obiecte de artă este o latură naturală a funcţionării societăţii, o sursă importantă pentru economie pe care, desigur, nu oricine şi-o poate permite. Avem artişti, contemporani sau trecuţi la cele veşnice, ce merită să fie cunoscuţi, apreciaţi, cumpăraţi, avem muzee unde, cu înalt profesionalism, ni se prezintă comori excepţionale ale artei şi spiritualităţii româneşti - asta până nu vor fi retrocedate sau desfiinţate -, avem mult creier şi chiar bani se mai găsesc ca arta să devină parte din viaţa noastră şi o caracteristică a civilizaţiei româneşti.