PLASAMENTE ALTERNATIVE Legende artistice de toamnă

Este atâta frumuseţe în jur că mă doare dezinteresul cumpărătorilor de artă pentru ea. Vremea este frumoasă, oamenii gândesc primăvăratic, cu entuziasm şi rezonanţă, dar încă nu cumpără arta la un nivel decent. În acest timp, singura care duduie este oferta. Mai tot timpul apar simeze noi, fie galerii în toată regula, fie doar pereţi pe lângă lifturi circulate, mulţi artişti se aruncă în vâltoarea vieţii artistice. Se pune de evenimente şi târguri mai uşor ca o ieşire cu colegii de serviciu la o bere.

Toamna este vremea când pictorii trebuie scoşi din ateliere şi trimişi în lume, cu şevaletul în spinare şi penelul sub braţ, să respire culori tari, să vadă cum se roşeşte iederea în oraşe şi pădurile din munţi, să înveţe galbenul direct de la natură, să se umple de irepetabil şi de măreţia frunzei imortalizată în încremenirea ce i-o dă noaptea rece de octombrie.

Toamna trebuie să fie ori nebunia, ori fericirea pictorilor, ori te umple de emoţie depresivă, ori îţi aţâţă la extrem jocul cromatic şi aşteptările estetice. Acum se descoperă existenţa în realitate a culorilor îndrăzneţe şi se învaţă subtilitatea direct de la sursă.

Toamna ar trebui să se cumpere artă, mai ales cea care nu lâncezeşte, cea care îţi trezeşte simţurile într-un mod deştept, nu instinctiv, ca iarna. Aşadar, toamna trebuie să cumpărăm artă, mai ales pictură. La licitaţia Grimberg de miercurea asta s-a dat o fabrică de spirt, o pictură cu peisaj industrialo-urban de toamnă, de Marius Bunescu, cu 5 mii de euro. Cu 4 mii s-a dat o imagine de Schweitzer-Cumpăna, cu o femeie în straie ţărăneşti de zi cu zi, răpusă de trudă, răpind eternităţii o clipă de odihnă. Preţul cel mare al şedinţei a fost obţinut, însă, de un cioban cu oile sale, câteva, chiar foarte mici aceste oiţe, comparativ cu namila de cioban. Pictura de Camil Ressu a fost vândută cu 7 mii de euro, tot preţ de pornire. Restul vânzărilor, puţine, au fost comise la preţuri mici, sub mie.

Goldart a vândut, marţi, o scenă de iarnă pe acoperişurile bucureştene, de Alma Redlinger, cu 2,6 mii de euro, o zi de târg, semnată Ghiaţă, cu 1,7 mii de euro, o minunată Sighişoară de Scweitzer-Cumpăna, cu 1,5 mii de euro. O pictură de Elena Pedragu Deşliu Niculescu, reprezentând o imagine panoramică bucureşteană, cu bulevardele socialismului, în care încă mai putem recunoaşte intersecţia de la Piaţa Chibrit, cu rafale de tramvaie colorate, s-a dat cu o mie de euro.

Mai romantic, dar nu prea de toamnă, un peisaj ca de parcul IOR de Kimon Loghi a fost vândut cu 800 de euro. Ar putea fi şi de toamnă, dar mai pe la începuturi, când se întorc cei mici la şcoală, cei de la oraş, că micii de la ţară mai copilăresc la muncile câmpului, la culesul viei sau după animalele domestice iernabile.

Goldart a vândut, însă, în licitaţia de marţi, şi o piesă cu preţ de vremuri bune sau măcar normale. Este un chip de japoneză în prezentare tradiţională, cu linii subţiri şi frumuseţe la fel. Deşi estimarea minimă era mai însemnată, pictura de Tonitza, din colecţia Simigeanu, s-a dat cu 72 de mii de euro.

Sunt multe situaţiile în care ar fi fost firesc să se petreacă acest fenomen al adjudecării, al vânzării la licitaţie, al ridicării cartonaşului de licitaţie, al schimbării proprietarului ofertei de artă. Ar mai fi fost de luat, de la vânzarea Goldart, un peisaj ieşean de Radu Dărângă, la un preţ de nepronunţat şi de neînchipuit pentru un artist contemporan, la fel pentru Lucian Liciu, Ştefan Teodor Găvenea, Magda Isăcescu, Gabriela Cristu. Sau regretata Elena Uţă Chelaru, Mihăilescu Craiu, Maria Ionescu Bacaloglu, Ion Panteli Stanciu, Apostol Mănciulescu, Vasile Varga, sau un nud de Bogdan Stihi, cel ce ar fi înaintat în vârsta octogenară, de nu ar fi plecat cu grăbire, dintre noi. La fel ca Ion Sălişteanu.

Niciodată până în această toamnă nu a fost o ofertă aşa de bună şi de ieftină în licitaţiile noastre de artă, şi ele ca niciodată de multe. Cu ochii în statistici nu te poţi întreba decât de va mai dura mult această situaţie şi unde se va ajunge. O slăbire evidentă a pieţei şi a nivelului de preţ nu foloseşte nimănui, nici celor ce dau banii, nici celor ce îşi dau viaţa pentru artă. Dacă un astfel de serviciu, specific unei societăţi civilizate nu produce cifre însemnate, înseamnă că societatea este săracă în bani şi emoţii artistice, că nu are nivelul necesar de absorţie a unor creaţii estetice care conturează nivelul de viaţă, nivelul de civilizaţie.

De obicei, sezonul toamnă-iarnă, care începe cu bronz de vacanţă şi se termină cu Moş Crăciun, pe stil nou, sau chiar pe stil vechi, este momentul de graţie al pieţei de artă. Atunci se întâlnesc toate astrele condiţiilor ideale pentru achiziţii de artă, banii de distracţie se duc pe lucruri serioase sau cadouri, care şi ele au tendinţa să fie tot mai serioase. Un sac de bomboane poate fi cumpărat oricând, nu trebuie să aştepţi luna cadourilor, dar o lucrare de artă este cel mai potrivit cadou la zilele mari ale societăţii de consum. Cadoul de artă este şi de fiţă, şi profund. Unii zic că arta ar fi şi obiect de investiţii, dar evoluţiile recente ne dau, din păcate, dreptate când am arătat că sunt doar vorbe inflamate de necunoaştere. Este cam dovedit, la noi arta nu este un bun plasament, dacă este să o luăm cu foame de profit, cu nerăbdare şi doar ca plasament. Cumpărarea unui obiect de artă nu aduce profit imediat şi însemnat. Nu merită să urăşti un obiect de artă doar pentru că ţi-a înşelat aşteptările absurde. Mai bine pătrunzi adânc în această lume, începi să înveţi, să te bucuri de generozitatea sa de-a dreptul curativă, şi, dacă nu insişti bolnăvicios, va putea fi, la un moment dat, chiar o achiziţie cu profit. Nu se ştie, poate în curând va exploda şi interesul pentru arta plastică, iar achiziţiile din această toamnă vor fi legendare.