PLASAMENTE ALTERNATIVE Mesaje zgâriate cu piatra

O fetiţă pune mâna pe o piatră de pe jos şi zgârie un mesaj pe o suprafaţă plană. Piatra a fost aşternută de primărie pe post de alee cu grijă faţă de mediu, cumpărată cu bani de autostradă. Suprafaţa plană este un metal acoperit cu o vopsea proastă şi scumpă, cu ani în urmă. Iniţial era un monument de-a dreptul extraterestru, ridicat de un geniu ca punte între lumi. Deşi fetiţa este una normală, a zilelor noastre, mesajul zgâriat pe Coloana infinitului - S+S=BFF - este unul abscons rău de tot. Şi părinţii, tineri, ai copilului sunt unii obişnuiţi pentru România momentului, dispuşi să invidieze orice, preocupaţi să afişeze un trai cât mai îndestulat, să mimeze luxul şi condiţia bună, lăsând copiii să facă tot ce vor ei, pe principiul descurcării în viaţă. Dacă mai punem şi argumentul invocat, cum că nu scria nicăieri că este interzis, obţinem o atmosferă care omoară, prin stupoare, orice intenţie de comunicare şi opinare. Să fie permis, undeva în lume, tot ce nu este interzis explicit? Vandalizarea este oare permisă, pentru că o astfel de acţiune este una de vandalizare. Desigur, niciodată necunoaşterea legii nu poate fi invocată în instanţă. Doar aparent lipsa bunului-simţ nu poate fi sancţionată, pentru că legile cam la asta se referă, la convieţuire în cadrul societăţii. Şi o societate este cu atât mai evoluată cu cât regulile bunului-simţ sunt subînţelese, că nu scrie nicăieri să nu defechezi în mijlocul drumului, precum bovinele, să nu agresezi trecătorii, să nu dai cu capul de stâlpi şi pereţi, să nu rupi borduri şi coşuri de gunoi, să nu te arunci în faţa maşinilor şi multe altele.

Cu "Masa tăcerii" şi cele 12 scaune ale sale este altceva, acolo este un semn care îţi interzice să te aşezi pe scaune şi nu este menţionată nicio excepţie, nici pentru şezuturi de largă respiraţie naţională. Tot ce s-a întâmplat după ce şederea la nivel înalt s-a petrecut, a fost un mic concurs de penibil, dominat de cei care au încercat să justifice nefericita întâmplare, dar şi de cei răspunzători de primul cerc al organizării marilor vizite, care nu au avut curajul să atragă atenţia că aşezarea pe scaunele Mesei este interzisă, ceea ce nu este explicit în cazul depunerii paltoanelor pe maşinile de protocol. Marele concurs de penibil a avut loc cu ocazia încercării statului de a achiziţiona "Cuminţenia pământului" prin subscripţie naţională. Pseudopatriotismul a fâlfâit peste capetele noastre ca un înger agăţat deasupra scenei, dispărând în negura culiselor. Culmea este că această sculptură nu a ieşit vreodată din ţară, spre disperarea celor care cereau să fie adusă înapoi, că, dimpotrivă, a fost făcută în Franţa din piatră pariziană şi vândută unui român din România, moştenit de cei care o deţin astăzi. Şi nici ruşii nu au luat-o, că nu era în Tezaur, au luat-o românii, la muzeu. Mai mult, sculptura, şi nu statuia, este rodul unei profunde inspiraţii româneşti, numele fiind chiar destul de greu de tradus cu maximă exactitate şi cu deplină semnificaţie. După atâta timp, încă nu îl înţelegem şi nu îl respectăm pe Brâncuşi, măcar cât o fac străinii.

Vopseaua este pusă pe "Coloana infinitului" cam prin 2002, când s-a încheiat ciudata şi bâlbâita restaurare a monumentului. A fost demontată, pe alocuri decupată, reasamblată, i s-a pus un fel de fes piramidal pe creştetul plat cu senzori de paratrăsnet gândit de Brâncuşi iar peste alămirea strălucitoare, reuşită de acesta cu 80 de ani în urmă, s-a dat cu vopsea cazonă, mată. A fost o adevărată epopee, cu intrigi, americani, bani de la Banca Mondială, variante diverse, chiar şi UNESCO, vărul nostru franţuzit. Unii spun că s-a făcut mai mult rău decât bine, că dacă nu au dat-o ai noştri jos cu tancul rusesc au făcut-o pe bani americani. Este un fals istoric strigător la cer şi de neacceptat, era tractor, şi nu tanc! Şi nu scria nicăieri că nu ai voie să dai de pământ cu "Coloana infinitului".

Să nu ne batem joc de moştenirea de patrimoniu trebuie să scrie în codul genetic personal, dar şi social. Prinţul Charles nu a văzut scris nicăieri că trebuie să aprecieze valorile tradiţionale din România. Şi, oricum, la poziţia sa, nu mesajele promoţionale sau micile interese contau. Asta este pentru cei cărora li se umple gura subliniind că prinţul a cumpărat case în satele transilvane. E clar, iar suntem cei mai tari din univers dacă vine chiar şi moştenitorul imperiului britanic să îşi pună bătrâneţea la adăpost în paradisul nostru pe care îl zgâriem cu piatra de la roata rablei poluante, cu numere bulgăreşti, parcată pe spaţiul verde şi câteva babe ce stăteau şi ele la poartă. Şi când o ia maşina la vale, prin sat, defilează ca-n filmele lui Kusturica prin faţa unor ruine de o frumuseţe aparte, case ce se apleacă până vor intra în pământ pentru că prinţul Charles este numai unul, iar noi nu suntem în stare să învăţăm dacă nu scrie clar ce să facem şi, mai ales, ce să nu facem.

Patrimoniul nostru dispare pentru că nu ar fi bani. Nu-i nimic, ne dă tanti Europa, că ne înţelege, numai că posmagii nu sunt muieţi. Există un domeniu de finanţare europeană numit "Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural" care, chiar la primul punct, dă bani pentru monumente şi patrimoniu. La lansarea acestuia, în urmă cu un an, se menţiona că "vor avea prioritate la finanţare acele obiective de patrimoniu localizate în teritorii conectate la creşterea economică", mai exact obiectivele incluse în patrimoniul UNESCO, atât din mediul urban, cât şi rural, patrimoniul cultural naţional din mediul urban şi rural, respectiv, patrimoniul cultural local numai din mediul urban. Se dau bani, în primul rând, pentru restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor istorice, dar şi pentru picturile interioare sau exterioare, pentru dotări interioare, activităţi de marketing şi promovare, ba chiar şi digitizare. Exerciţiul financiar este 2014-2020 dar a fost lansat în martie 2016. Culmea e că nu s-au strâns candidaturi serioase, astfel că în curând va fi relansat. Se dau cel puţin 100 de mii şi cel mult 5 milioane de euro de proiect, iar dacă monumentul face parte din patrimoniul UNESCO, se urcă la 10 milioane. Ansamblul de la Târgu Jiu nu este pe Lista UNESCO a patrimoniului mondial, că nu s-a reuşit asta, dar ce mai contează. De fapt, problema este că nu reuşim să facem aceste dosare, nu ştim să scriem decât cu piatra pe monumente iar, în lumea civilizată, tocmai asta nu trebuie să faci.