PLASAMENTE ALTERNATIVE Patimile consumatorului de iconografie

Dincolo de orice chestii de pe lumea asta, care sunt trecătoare şi uitabile în ultimul hal, există speranţa fără de care omul nu poate funcţiona. Un depresiv a zis că speranţa moare ultima, în timp ce sadicii speră să moară în chinuri. De fapt, speranţa nu moare niciodată, iar Mântuitorul, mai ales prin minunea Învierii, ne învaţă că speranţa nu moare nici măcar odată cu moartea.

Cam asta înţeleg eu din Paşti, şi nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Mai nou, însă, sunt atent la ce ne arată oamenii hărăziţi cu creaţia artistică, făcătorii de imagini cu subiect religios. Cu nesaţ de-a dreptul mă aplec asupra muncii care salvează creaţia artistică, o face să treacă prin vremuri, până la noi, şi să meargă mai departe, alături de cei ce au să vină. Blestemaţii posedaţi care distrug obiecte de artă de mii de ani în numele religiei ne arată că nici piatra nu rezistă demenţei, deşi timpul a fost îngăduitor. În schimb, cei care refac obiecte de artă mult mai fragile, pe hârtie, lemn sau pânză, sunt adevăraţi îngeri binecuvântaţi cu har, meşteşug şi putere de muncă.

În ultimul timp m-am apropiat de aceşti oameni minunaţi şi strădaniile lor reconstruitoare, şi i-am însoţit la expoziţiile în care, din când în când, ne arată un strop din strădania lor. În Duminica Floriilor, sau exact de Paştele catolicilor, la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" a fost vernisată, într-o atmosferă de excepţie, expoziţia anuală a creatorilor de artă religioasă şi a restauratorilor. Concret, pe simeze aflăm icoane şi picturi cu subiect religios, dar care nu sunt şi nu şi-au propus să fie icoane în sensul strict al conceptului, strâns legate de erminii şi canoanele iconografiei teologice. Majoritatea creatorilor de imagini religioase şi a celor capabili de restaurare se regăsesc în Asociaţia Filiala Artă Plastică Religioasă şi Restaurare, o organizaţie ce ţine de Uniunea Artiştilor Plastici din România, a cărei "filială" şi este, de altfel. În 2014, AFAPRR a împlinit 20 de ani de existenţă şi în fiecare dintre aceştia a organizat cel puţin o expoziţie care, la fel ca în aceste zile, la Muzeul satului, prezintă icoane, picturi ce stau sau vor sta pe pereţii bisericilor, imagini cu sfinţi sau biserici, construcţii artistice cu subiect religios sau venind direct din filosofii teologice, gânduri şi speranţe.

În săptămâna aceasta, dintre Paştile catolic şi cel ortodox, s-a deschis şi o expoziţie numită Ecumenic Art. Este organizată de un doctor, pe bune, în pictură, artist de mare anvergură şi catalizator cultural cum rar s-a văzut. Laurenţiu Dimişcă a făcut toate studiile necesare din zona artei, drum parcurs din prima zi de liceu până în actualii ani postdoctorali. Pictează mult şi bine, conduce fără probleme între România şi Franţa sau între Bucureşti şi Piatra Neamţ, organizează şi itinerează expoziţii şi saloane, este liderul cu merite depline al şcolii Outsider Art din România, a deschis un atelier-galerie deasupra Teatrului Ţăndărică şi, cu multă dragoste şi meşteşug, într-o manieră personală în care cu greu îi recunoşti creaţia profană, pictează icoane. Acum a deschis, în spaţiul său expoziţional, un salon de artă religioasă care stă perfect alături de expoziţia deschisă de prietenii săi din AFAPRR. "Salonul" deschis de Laurenţiu Dimişcă, în a lV-a sa zi de Paşti, duce şi mai departe nevoia abordărilor laice, sincere şi pricepute, ale subiectului religios. Sunt icoane la Dimişcă Ecumenicul, lucrări de masterat cu iconostas, o posibilă ilustraţie la obligativitatea studiului religiei, propusă de Ciprian Istrate sub forma unui cuplu tată preot urlând - fiu şcolar puţin păsându-i, imagini paradisiace de Mimi Revencu, icoane pe sticlă într-o manieră personală de doctor în istorie Simona Preda, şi uşor se ajunge în zona în care dispar şi normele, şi canoanele şi rămânem doar noi cu Dumnezeu, artistul având o relaţie privilegiată cu el, prin intermediul harului cu care l-a dăruit.

Acum am conturat zona de interes şi de discuţie în care ne plasăm de Paşti 2015. Am ajuns fără să ne dăm seama într-o societate a viitorului, aproape ca în zicerea că nici viitorul nu mai este ce a fost. Fenomenul religios a evoluat şi el, dar nu neapărat în sensul clarificării sau mai bunei conturări, ci în cel al unei bizare confuzii accentuate. Nu de puţine ori, din exces şi cu toată convingerea, ajungem pe contrasens, împotriva normelor şi spiritului încercând să fim exact invers, cât mai corecţi din punct de vedere religios şi bisericos. Şi tocmai acum avem nevoie ca lucrurile să fie cât mai clare, să ne avem Dumnezeul în gând şi în faptă, să nu ne închinăm la decupaje din reviste colorate şi nici să nu tipărim icoane ce au scris pe spate "Sfinţită", chiar înainte sau chiar în locul slujbei din altar. Desigur, nu ne închinăm la orice imagine, eventual pictură cu subiect religios, pentru că valoarea de vânzare a unei icoane este prea puţin legată de calitatea ei liturgică. În şedinţele de licitaţii de obiecte de artă sau de colecţie, icoanele stau la "Icoane", iar picturile cu subiect religios se duc la "pictură-grafică". Nu am văzut până acum vreo slujbă de sfinţire a secţiunii "Icoane" a licitaţiilor şi nici nu vom vedea, atâta timp cât monopolul bisericii nu va fi deplin. Deplin, desigur, în contradicţie cu legile unei societăţi laice, cu principiile libertăţii concurenţei pe o piaţă liberă şi cu drepturile omului, inclusiv la opinie şi credinţă. Impunerea şi monopolul sunt căi care ne îndepărtează de biserică şi icoană, evlavia şi smerenia sunt cele care ne duc acolo.

Deşi au renume de mari purtătoare de valoare exprimată în valută, icoanele vechi s-au vândut destul de slab în licitaţii, cel puţin în ultimul deceniu, şi, recent, au tendinţa să dispară din oferte. La licitaţia din ziua de Florii, casa Alis a dat 2 din cele 6 icoane propuse, e drept, la 2,6 şi 1,8 mii de lei, ceea ce este binişor. În general, interesul investiţional este afectat şi doar cel spiritual le poate readuce în atenţie. Desigur, este vorba de un spirit de înalt caracter intelectual, pentru că noul cumpărător de icoane cunoaşte teologie, ştie pilde, a citit şi citeşte Biblia şi este capabil să evoce momente, tot aşa cum secole de istorie europeană a artei ştiu pe dinafară Viaţa şi patimile lui Iisus.