PLASAMENTE ALTERNATIVE Preţuri care ne permit

Iarna nu este aşa de grea, omătul e potrivit spre puţin, mai rămâne să ne întrebăm dacă semne bune anul are. Nu am mai văzut o previziune adevărată de când trăia adevărata Mama Omida, fluturaşii de acum fiind toţi de varză, neştiind să prevadă nici măcar trecutul. E treabă grea cu analiza, dacă nu ştii să explici trecutul nici să citeşti viitorul înainte de tipar nu vei putea. Iar în domeniul nostru, piaţa de artă, e ca la restaurantul unde se mănâncă pe întuneric, adică băjbâim cu toţii iar cine are lanterna cere preţuri mari. Dar nu cumva să înţelegeţi că ar fi un domeniu pentru ciudaţi!

Deşi, la coadă de tot, a căzut şi recordul românesc de piaţă, cu un Grigorescu de 320 de mii de euro, vânzările au fost, totuşi, decente, la preţuri care nu mai şochează. De altfel, nici nu au prea fost cerute astfel de preţuri. Casa Alis, care mai punctează, uneori, cu oferte semnificative, a reuşit ultima modificare a Top Ten-ului său în 2015, după o mare pauză. Atunci, cu aproape 68 de mii de euro, a venit pe locul 8 o glastră cu anemone, desigur de Luchian, artistul recordurilor pieţei româneşti din ultimul timp până acum trei săptămâni.

Casele de licitaţii au făcut un realist pas la ofsaid şi i-au lăsat pe artişti, individuali, şi unele galerii să producă ilaritate cu cereri nerealiste formulate în gura mare. Clienţii fideli au trădat şi ei idealurile nobile ale prieteniei şi caută pe piaţă ce găseau în atelier, chiar la preţuri mai mici. Cu mare întârziere faţă de pieţele internaţionale, şi cea românească îşi aşează preţurile şi aduce arta în rândul altor afaceri şi investiţii. Preţurile decente permit unei categorii mai ample de public să îşi facă din artă o pasiune sau un mediu plăcut. Deşi preţurile tot scad, contemporanii în viaţă, pentru care preţul intră în corelaţie şi cu cheltuielile, sunt tot mai prezenţi în licitaţii şi în galerii, ca să nu mai vorbim de expoziţiile curente, tot mai multe şi mai bune.

Contactul mai lejer cu pieţele externe, mai ales europene, ne deschide orizontul cultural şi ne permite comparaţii revelatoare. Ne luminăm, ne deşteptăm, dar în acest timp mecanismele şi instituţiile nu se mai jenează să îşi extragă esenţa din mentalităţile "obsedantului deceniu". Undeva între sarmaua de Crăciun şi şampania de Revelion, Monitorul Oficial a publicat hotărârea de aprobare a "Tezelor prealabile ale proiectului Codului patrimoniului cultural", un titlu de document ce i-ar fi plăcut şi lui Ceauşescu Neptunianul de acum 45 de ani. Interesant, documentul este semnat de jumate din guvernul Cioloş, inclusiv de ministrul transporturilor şi cel al agriculturii, dar nu şi de ministrul/a culturii.

Cu o săptămână înainte, pe 20, la licitaţia Artmark de iarnă, căzuse recordul de piaţă, două doamne de Luchian lăsând locul la două ţărăncuţe de Grigorescu. A fost, probabil, cea mai mare şi tare licitaţie de la noi, cu o ofertă bogată, multă, scumpă, valoroasă. A avut şi un Ghenie, un altul, al doilea, pentru că anul trecut a însemnat atât apariţia miticului pictor în mijlocul publicului mioritic, cât şi apariţia în licitaţiile din România a picturilor sale.

În numita ultimă şi maximă licitaţie s-au dat mici colecţii, una a poetului Lucian Blaga, cu artă centenară central-europeană, şi o "rafală" Jules Pascin din posesiile bine documentate ale lui Adrian Năstase. De fapt, cam tot anul au apărut colecţii în licitaţii, acest fenomen select putând fi declarat evoluţia cea mai importantă din 2016, de pe piaţa românească de artă. Să ne amintim de muzeul, fără ghilimele, al istoriei familie Manu, de emoţionantele obiecte ale Cellei Delavrancea sau cele ce au aparţinut lui Emil Cioran, de rameurul Herman Moser şi cadrele sale, de creaţiile lui Spiru Vergulescu adunate o viaţă de Pompilia Dumitrescu, despre care ne vine imposibil să vorbim la trecut, de şocantele stampe japoneze cu subiecte erotice, de cele adunate de Vadim Tudor, de colecţia lui Radu Boureanu, de neconfundat cu colecţia lui Radu Boroianu, fondatorul Artmark şi pe care nici măcar nu am văzut-o.

Marile expoziţii nu au venit nici în anul ce trecu şi pe care, vrând-nevrând, l-am cam făcut Dada-Brâncuşi. Muzeele au fost ocupate mai ales cu vânturarea managementului, mandatul potentului ministru fiind scurt şi împărţit la două persoane. Privaţii au făcut şi ei ce au putut, cât i-a dus mintea, adică foarte mult, dar şi punga, adică mai puţin. Ei sunt cei care au mai amintit de centenara Dada şi al său Tzara, cu un accent aureolat pentru GalAteCa.

Dar contabilitatea şi intelectualitatea au fost ocupate mai ales cu "Cuminţenia pământului''. Din start, procesul de cumpărare a fost debil, din toate punctele de vedere. S-a ajuns în zone ce nu au nicio legătură cu cumpărarea unei opere de artă sau cu punerea în valoare a acesteia şi s-a ratat copios ocazia de a ne îmbogăţi cultura cu informaţii adevărate şi luminoase despre un artist genial, Brâncuşi. În general, am răscolit obsesii vechi şi l-am adaptat pe artistul mort acum 6 decenii la viziunile şi apucăturile contemporane, mai toate lipsite de profunzime şi substanţă. Donarea şi mai ales ratarea cumpărării au devenit subiecte în sine, tratate cu atâta vehemenţă încât mă aştept ca unii să apuce sculptura de picioarele ei de calcar fragil şi să îi tragă la cap cu ea adversarului. Recomand bronzurile, unele sunt turnate recent, deci foarte rezistente.

Ce am putea bănui despre acest an? În primul rând, cei care au donat bani pentru "Cuminţenie" îi vor primi înapoi. Astfel, absurditatea va continua şi ne vom aminti de tot atâţia bani de acest episod tragicomic din viaţa noastră naţional-culturală. Desigur, putem aştepta un gest inteligent, că nu au început retrocedările de micro-donaţii, dar cum povestea este perfect conturată şi de alţii decontată, s-ar putea ca ea să fie ţinută pe perete pentru aducere aminte şi învăţare de minte. Şi nu va fi singura poveste "şutată" ce va fi autopsiată în acest an, sunt numiri pe repede înainte şi cu creşteri salariale ataşate, vine şi Bienala de la Veneţia curatoriată de arhitectul lui Ghenie, ţinut, cu forţa, pe Veneţia încă de atunci. Şi nu mai vine nimic pentru că nimic nu s-a pregătit în ultimul timp.

Îl vom mai întâlni pe Ghenie pe la noi, pentru că aşa cere proiectul, şi se vor produce în continuare vânzări milionare ale artistului român pe scenele prestigioase şi internaţionale. Este puţin probabil ca recordul recent stabilit, de 320 de mii de euro, să fie depăşit aşa repede, şi nu este nicio şansă, deşi ar fi normal, ca noul record de piaţă românească să aparţină lui Adrian Ghenie. Poate vom continua maturizarea, şi, dacă vor rezista cele trei case de licitaţii de artă - Artmark, Alis şi Goldart - vom avea despre ce povesti în materie de vânzări şi afaceri de artă. Poate şi Art Safari va continua, cu necesara maturizare şi a acestui expotârg absolut necesar şi descotorosire de "dâmboviţenisme". Merg la pariu că alte târguri sau case de licitaţie nu mai apar, la noi, în acest an, aşa că să ne bucurăm de ce avem. Asta nu înseamnă să nu mai cumpărăm şi altele, mai ales că preţurile ne vor permite. Da, nivelul preţurilor ce vor fi practicate ne va permite să cumpărăm, dar nu şi să vindem.