PLASAMENTE ALTERNATIVE Prima dintre case

I. M. Pei a împlinit 100 de ani. Este sărbătorit nu la 101 de ani de la moarte, ca Luchian la noi, ci la 100 de ani de când trăieşte. Ieoh Ming Pei, pe numele său un pic mai lung, ne este cunoscut nouă, europenilor, pentru piramida de sticlă pe care a crescut-o, iar cunoscătorii ştiu că a şi subteranizat-o în curtea Luvrului. A fost o mare îndrăzneală, atunci, în anii '80, când Mitterand i-a acceptat planul, cu două piramide de sticlă, de fapt, una la suprafaţă, vizibilă, şi alta în oglindă, reflectând lumina solară spre centrul pământului, acolo unde un adevărat oraş subteran se desfăşura. Mitterand a făcut multe clădiri emblematice ale Parisului în timpul primului său mandat, iar proiectul Grand Louvre, care unea cele trei clădiri ale Palatului, este unul dintre cele mai impresionante proiecte. Ştim asta şi din faptul că vreo 90% dintre francezi s-au opus sau doar le-a displăcut propunerea.

Când a făcut piramida de la Luvru, Pei se apropia de 70 de ani şi, de altfel, în 1990, s-a şi pensionat. Viaţa sa a început în China anului 1917 iar familia sa era una de nivel înalt, se consideră chiar că s-ar trage din dinastia Ming. La scurt timp s-au mutat cu toţii la Hong Kong şi la Shanghai. La vârsta studenţiei face prima opţiune curajoasă, alegând să meargă în America, la University of Pennsylvania. Faptul că era fan al actorului Bing Crosby se pare că a fost un factor decisiv în această alegere. La facultatea orientată spre stilurile clasice de arhitectură, el a făcut o altă opţiune curajoasă, cea pentru modernism. S-a mutat la MIT, celebra Massachusetts Institute of Technology, ba chiar a vrut să treacă la inginerie, dar a fost trimis la arhitectură şi la clasicismul european. Le Corbusier vizitează MIT în 1935 iar Pei consideră întâlnirea cu el ca fiind cele mai importante zile din pregătirea sa pentru arhitectură. Primul său proiect arhitectural a devenit realitate în 1949 şi de atunci Pei a avut mereu succes. Dacă noi îl cunoaştem doar din anii '80, de când cu Luvrul, America are numeroase clădiri şi proiecte arhitecturale semnate de I. M. Pei. Nu puţine sunt muzeele şi clădirile cu destinaţie culturală, toate într-un stil tot mai îndrăzneţ. Aripa estică, nouă, de la National Gallery of Art din Washington îmi aminteşte de Primăria Sectorului 2 din Bucureşti, unde Ruxandra Garofeanu a organizat expoziţii de artă până de curând, dar să amintim şi Muzeul artei islamice din Doha, Muzeul Miho din Kyoto, Muzeul Suzhou din China.

Este nemaipomenit când clădirea unui muzeu de artă este ea însăşi o operă de artă, dar şi mai bine este când clădirile în sine sunt opere de artă. Un om de afaceri din zona imobiliarului, colecţionar de artă în acelaşi timp, propune chiar muzee prefabricate, modulate, care pot fi ridicate în mai puţin de 6 luni şi costă până într-un milion de dolari, pentru a răspunde nevoii şi ambiţiei unor colecţionari de a avea propriul muzeu. Lumea se mişcă şi în acest domeniu, o colecţie de artă se face relativ uşor, dacă ai bani şi abilitatea de a te mişca deştept pe o piaţă specifică, înalt spiritualizată. Acum ai şi muzeul pe care l-ai visat de când ai cumpărat prima lucrare.

Desigur, mai sunt şi clădirile vechi, de patrimoniu şi de prestigiu, care funcţionează pe sistemul "structură de rezistenţă: cărămidă". La noi li s-a întâmplat un act de justiţie care le-a condamnat: au fost retrocedate. Noii proprietari, care nu sunt neapărat moştenitorii, nu văd decât terenul de sub ele şi blocul cu multe etaje care ar putea fi ridicat acolo, sporind metrul pătrat de amprentă la sol cu numărul fără număr al etajelor. Consolidarea sau restaurarea unei clădiri costă mult mai mult decât simpla ridicare de la firul ierbii şi rezultatul final nu este nici el la fel de rezistent sau salubru ca o clădire nouă, făcută din materialele de construcţie absolut fantastice din zilele noastre. Alte clădiri vechi sunt protejate de lege, dar nu şi de oameni, care le urăsc şi le doresc să cadă din picioare singure şi repede. Rareori se găseşte cineva dispus să le restaureze, deşi rezultatele sunt absolut încântătoare. Ca să fim curajos de sinceri până la capăt, nu toate clădirile vechi sunt frumoase sau istorice, tot la fel cum abuzurile şi declasificările de momente nu trebuie tolerate. Fără a fi prea greu, putem ghici în spatele unor astfel de încercări tot felul de interese imobiliare. Mă gândesc, deşi nu ştiu de ce, la casa de pe colţul parcării de lângă guvern, lângă intrarea, sau ieşirea de la metrou, cam cum mergi spre palatul lui Becali. Luase şi foc, la un moment dat, zburaseră ferestrele şi uşile, o agonie tristă se petrecea acolo. Probabil cineva s-a ţinut tare, astfel că frumoasa casă a fost refăcută, şi arată fenomenal, şi a fost înconjurată de o clădire nouă şi nu foarte înaltă, care o îmbrăţişează cu geamuri şi probabil multă vegetaţie, creând acolo un colţ de Paris sau de orice oraş care ştie să trăiască deştept vreţi.

Cum eram obişnuiţi să vorbim, la această rubrică, de casele de licitaţii de artă, tot la ele ne vom referi, dar concentrat pe departamentele lor de imobiliare, Desigur, nu orice imobiliare, ci de "luxury real estate", adică reşedinţe, case sau palate care îţi generează sentimente de lux. Sotheby's s-a născut în 1744 iar firma sa de profil în 1976. Christie's are doar un sfert de mileniu iar în 2015 a vândut case de lux de 118 miliarde de dolari americani. Raza de acţiune a celor două case de licitaţii de artă este internaţională iar cataloagele ofertei sunt albume de artă.

Domeniul imobiliar este unul generos, dar şi spumos. Multă lume şi mulţi bani sunt implicaţi în vânzarea de clădiri, care este de ceva timp cea mai tare şi iute afacere. Am avut ocazia să o simţim din plin şi la noi, profitând de facilităţile şi confuziile fiscale, de simplificarea procesului de construcţie, reducerea costurilor, toate acestea făcând din imobiliar un domeniu de mare productivitate, pretabil la jocul de interese ce se dezvoltă în societate vizibil, ba chiar palpabil. Ca şi obiectul de artă, imobiliarul are şi o altă valoare decât cea dată de bani, de investiţii şi speculaţii. Dacă pe bani poţi doar să îi înmulţeşti, arta poţi să o priveşti şi casa să o locuieşti. Asta dacă nu reuşeşti să le vinzi, eventual în câştig. Pentru că pe bani nu este obligatoriu să îi înmulţeşti, poţi şi să îi pierzi, dar atunci, ca să folosim o expresie de pe piaţă, înseamnă că i-ai înmulţit negativ.

Anul 2008 rămâne în istoria imobiliarului ca an al declanşării crizei. Este vorba de o criză economică şi financiară globală care a atins şi alte domenii, aproape pe toate. Şi piaţa de artă a avut un şoc atunci şi mult am vorbit despre aceasta. Cum la fel am spus că piaţa de artă cunoştea în 2010 un vârf semnificativ. Şi chiar imobiliarul, pe plan internaţional, a cam recuperat pierderile catastrofale din 2008 şi după acest an. Desigur, este vorba, în special, de imobiliarul nou, de locuinţe şi birouri. Imobiliarul de care se ocupă Christie's şi Sotheby's, şi mai nou, la noi, cam după acelaşi calapod, dar păstrând proporţiile, Artmarkul, este unul de lux şi de intelect. Este vorba de case care arată aparte, au amenajări interioare şi memorii deosebite, sunt puse în locuri importante şi nimeni nu vrea să le demoleze ca să croiască blocuri pe acolo. La noi, acest segment este mai degrabă unul al retrocedărilor ce nu pot fi rase şi se încearcă valorificarea tocmai a acestor atuuri cultural-istorice. Nu voi înţelege niciodată de ce apare şi stagnează pe piaţă, la un preţ meschin, casa liderului fondator al unui partid care pe mulţi i-a făcut oameni cu case noi şi de lux cutremurător, atunci când partidul creat de acesta a fost la putere.