La Biblioteca Naţională a României, superclădirea de la cotul bucureştean al Dâmboviţei, s-a deschis Salonul Medieval. Titlul expoziţiei este "Ipostaze Medievale - Interferenţe C@rte ProPatrimoniu - Revalorificări contemporane" iar manifestarea, în general, se numeşte Salonul Naţional de Artă Medievală. Dincolo de nuanţe, mai ales cele care te-ar putea face să crezi, eronat, că vom vedea patrimoniu de artă realizată în anii Evului Mediu, este clar că discutăm despre artă plastică, şi de altfel, de inspiraţie medievală. Totul porneşte de la interesul oamenilor pentru toate elementele ce ar putea defini perioada istorică de care discutăm, fie ele arte plastice, dar şi muzica, dansul, gândirea vremurilor, vestimentaţia, bucătăria, manierele, alte obiceiuri şi comportamente de atunci. Elemente din acestea sau chiar oferta integrală sunt reactualizate, trăiesc în zilele noastre, prin oameni contemporani. Sunt prizate şi preferate elemente din toată această zonă, care puse sub accent şi lumină contemporană capătă sclipiri aparte, intră luminos în viaţa noastră. Fenomenul reenactment, în care sunt reconstituite bătălii celebre şi se retrăieşte viaţa de atunci, are o parte semnificativă dedicată medievalului, alături de vestitele cohorte romane sau, mai nou, a aşezărilor dace, a armatelor napoleoniene, din Vest, a nemţilor şi românilor, din bătăliile de pe strada Stravropoleos, în spatele Muzeului Naţional de Istorie, din seara Nopţii Muzeelor.
Oferta de extracţie medievală este mai mult decât vintage. Este greu pentru că hainele şi încălţările de acum câteva sute de ani nu mai pot fi purtate de oameni vii şi funcţionali, ci numai de manechine de expunere muzeală. Iar arta plastică de inspiraţie medievală se bazează intens pe fenomenul religios. Pictura şi chiar sculptura românească din vremurile medievale se suprapun aproape perfect pe arta religioasă. Până acum vreo două secole, pictura românească se practica aproape exclusiv pe icoane sau pe pereţii bisericilor. Primele şi următoarele nuduri din pictura românească se află în "Izgonirea din Rai" din frescele bisericeşti. Iar pictura bisericească nu este exclusiv de sentiment ţărănesc. Să ne gândim la fresca de la Curtea de Argeş, şi nu Cozia, cum s-ar crede, care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân. Cu greu mai găsim ceva mai subtil şi armonios, frumos şi delicat ca această pictură care revarsă emoţii estetice, dar şi informaţii rare şi nepreţuite.
Este normal ca şi pictura contemporană de rezonanţă medievală să aibă o esenţă religioasă. Evident, este acel aspect modern care ne aduce plastica religioasă, ortodoxă, în centrul preocupărilor zilnice şi al căutărilor laice, moderne. Fie se decupează un accent de frescă bisericească, fie se construieşte un cadru special, de inspiraţie şi estetică bisericească, ne aducem această frumuseţe în aproapele cotidian, descoperim minunatul subiect şi îndepărtăm zgura habotnicească. Un înger neobizantin în tempera poate sta în orice casă sau birou de la noi, pentru că în America o face deja, acolo subtilitatea şi smerenia cadrului plastic de tip bizantin sunt mult apreciate şi încântă lumea. Mai departe de canoane şi erminie, ba chiar şi de omilii, compoziţia cu subiect religios permite tratări cu profunzimi încântătoare şi întinderi luminoase. Acest trend are un viitor frumos pentru că una dintre cele mai active bresle a plasticienilor români este cea care îi reuneşte pe creatorii şi restauratorii de artă religioasă, meşteri cu ştiinţa conservării şi restaurării, dar şi cu harul creaţiei, mulţi dintre ei cu biserici pictate.
Nu ne limităm, desigur, când vorbim de medieval, la fiorul religios, ci descoperim, chiar cu surprindere, inclusiv la Salonul de la Biblioteca Naţională a României, o multitudine de aspecte care îmbogăţesc discuţia despre spiritualitatea şi estetica medievale, ce nu poate şi nu trebuie să fie închisă. Sunt multe cadre istorice, mai ales scenele detaliate ale lui Valentin Tănase, sunt alegorii complexe ce se pliază perfect pe opera artistului - Emanoil Mazilu, Marin Răducu, Jan Albu, Enric Matei, Lisandru Neamţu, evocările lui Vasile Pop-Negreşteanu, sunt cadre ce evocă, şi fizic, vremurile Evului Mediu, datorită lemnului, ca la Ovidiu Dumitru, metalului - Bogdan Breza, Vasile Soponariu, vitraliului lui Florin Bârză, pietrei sau tencuielii aduse pe simeze. Şi mulţi alţi creatori contemporani, inspiraţi în simeza medievală de la Bibliotecă.
Desigur, cea mai medievală creaţie plastică este cea realizată în veacurile Evului Mediu, dar astfel de expoziţii nu se adresează expunerii de muzeu, ci strict creaţiei contemporane. Spre deosebire de Ai Weiwei, care distruge ceramică chinezească de mii de ani, niciun obiect vechi nu a avut de suferit în urma Salonului Medieval organizat prin străduinţa insistentă a lui Marin Răducu, după o pauză de vreo 6 ani, tot de zilele Bucureştiului. În schimb, să revelăm faptul că se află în oferta licitaţiilor Artmark o impresionantă colecţie de familie de pictură veche. Vechimea acestor picturi nu coboară în secolele medievale, oricum se spune că acolo nu era nimic decât beznă atroce iar noi am stabilit că pictura era doar pe şi în biserici, dar, pe la sfârşit de secol XVIII, unde le plasăm pe cele vechi, spiritul, fapta şi portul erau cam medievale. Sunt picturi vechi, cu semnături de început, redând chipuri pe care altfel le-ar fi înghiţit istoria. Sunt feţii şi logofeţii familiei Manu, o galerie care ar umple de invidie şi pe lorzii Angliei străbune. Piesele ni se par cunoscute pentru că le-am văzut prin muzee şi manuale, sunt esenţiale pentru a ilustra cam ce ştim despre secolul al XIX-lea. Este colecţia generalului George Manu, compusă din portretele familiei, dinainte de secolul XX. Ea a ajuns intactă până în 1948, când a fost donată, cu forţa, ni se spune, statului, şi, deci, retrocedată undeva după '89. Este vorba de portretul lui Nicolae Mavrogheni, domnitor fanariot de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de chipul vornicului Mihail Manu, cel al caimacamului Constantin Cantacuzino, este vorba de Manoil Manu, mare hatman al Moldovei, de Ioan Manu, mare vornic şi caimacam, de Năsturel Herescu, mare ban şi el, de hătmăneasa Maria Cantacuzino, logofeteasa Maria Dudescu şi doamna Sofia, soţia domnitorului Constantin Ipsilanti. Este probabil cea mai tare galerie de acest fel, toate cele 24 oferte au ştampila Muzeului cel mare de Artă şi cam jumătate sunt clasate în Patrimoniu. Preţurile, în schimb, sunt jenante. Cel mai mare preţ este un impozant portret al lui Alexandru Manu, pictat de Aman, evaluat la 25-35 de mii de euro. În schimb, o pictură a tragicului Constantin Daniel Rosenthal este evaluată la 10-18 mii de euro. Un pic mai scump este doar celebrul portret de tânăr în costum oriental, cum i se spunea pe vremuri, ca să nu ştim noi că este vorba de vornicul Ioan Manu, pictură atribuită lui Anton Chladek, evaluat la 10-20 de mii de euro. Fără îndoială, ar fi mers şi aici o preempţiune deşteaptă, care să ne întoarcă în patrimoniu această colecţie care a străbătut istoria. Dacă nu subscripţie publică şi nici kilometrul de asfalt cu care am fi cumpărat-o pe "Cumi", măcar vreo 3 camioane de borduri sau tradiţionalele straturi de panseluţe bucureştene plantate în februarie ar fi putut fi cedate în schimbul acestei colecţii. A, da, Bucureştiul nu are încă un muzeu de artă al său, exact ca în Evul mediu, aprins, căruia îi dăm a însufleţirii noastre vamă.
1. Salonul National de Arta Medievala-Investitii pers
(mesaj trimis de Marin Raducu în data de 25.09.2016, 08:45)
Excelent articol care trebuie neaparat sa fie afisat in Expozitia de Arta Medievala si in Proiectia zilnica din Sala Bibliotecii Nat. pina la inchiderea din 21oct.2016. Multumesc Marius si astept o editare A4