PLASAMENTE ALTERNATIVE Steagul lui Iancu, Marcel Janco

Oamenii, în general, şi românii, în special, nu pot trăi bine până nu stabilesc ierarhii, mai întotdeauna false. În înţelepciunea sa, Dumnezeu, ca omenirea să nu o ia razna de tot, ne-a lăsat statistica. Ea ne oferă criterii obiective pentru clasamente, dar tot oamenii sunt cei care o aplică, se folosesc de ea, o interpretează de nu mai înţelegi nimic.

Arta a avut mereu o problemă în a se conforma rigorilor statistice. Aici e vorba de creaţie, de vecinătatea magicului sau sfântului, ce să îţi spună cifrele şi numărătorile. Pot să îţi spună ce artist a obţinut cel mai mare preţ într-un anumit tip de comerţ de artă, dar sigur nu îţi pot spune cine este cel mai valoros pictor, fie el chiar român, şi următorii 99 din ce în ce mai puţin valoroşi decât el. Într-un astfel de clasament, care se vrea serios, trebuie să lămureşti întâi cum stabileşti valoarea unui pictor, pentru a-l pune în clasament. Ba chiar trebuie explicat ce înţelegi prin român, mai ales când vorbeşti despre pictori.

Din start aflăm că cel mai valoros pictor român este un sculptor. Este vorba de Brâncuşi, desigur, cel pe care l-am putea considera cel mai valoros român din toate timpurile. Explicaţia acestei situaţii stranii vine din incompatibilitatea titlului întreprinderii "100 cei mai valoroşi pictori români 2013" şi realitatea hard, adică pe hârtie, care ar putea suna astfel "Clasament cu 100 de poziţii, al celor mai bine vândute picturi, oriunde în lume, cu autori români, născuţi în România sau care au avut ceva de a face în biografia lor în România". Nu este un titlu prea comercial şi lipsa lui permite dezertarea de la principiile rigorii statistice sau istorice. Totuşi, când este vorba de vânzări este bine să fim clari şi stricţi în prezentarea cifrelor.

De la început trebuie să mai subliniem un aspect, esenţial pentru discuţia despre piaţa de artă. În ultimii cinci ani omenirea se confruntă cu o criză complexă, zdravănă, cu efecte în toate cotloanele. Piaţa de artă nu a fost scutită de reducerea extremă a vigorii economice dar suntem departe de a ne plânge într-un mod sfâşietor. Nu de puţine ori am spus că recenta criză nu a lovit piaţa de artă, ci a adus-o cu picioarele pe pământ. În contextul scăderii preţurilor, recordurile statisticilor anuale semnalate în ultimul timp nu ne lasă ca explicaţie decât creşterea volumului. Desigur, este vorba de piaţa internaţională şi de statisticile serioase de acolo care ne spun toate acestea. Piaţa românească de artă, în formele sale mugurinde sau născânde, oricum incipiente, dar deja pervertite, este foarte afectată de crizele multe şi sesizabile, ce ne zguduie precum cutremurele Galaţiul, astfel că formula "într-o perioadă în care investiţiile în artă au crescut spectaculos" cu care ne este introdus studiul despre cei mai valoroşi pictori/femei/basarabeni/etc. nu ne face decât să zâmbim cu condescendenţă. Până acum 3-5 ani, cota maeştrilor se măsura în mai multe mii de euro, acum mia singură este un prag remarcabil. Ce era normal înainte de 2008, acum este eroic şi irealizabil. Mai multe opere scumpe cumpărate când românii învăţau că arta este ultimul şi cel mai spumos paradis pentru investiţii, acum, când nici cuferele bancare nu mai sunt ce au fost, au fost revândute în pierdere sau la egalitate, ceea ce înseamnă tot pierdere, din cauza comisioanelor ce trebuie plătite. Şi asta dacă tot pomenim de fondul de investiţii în artă care se pregăteşte de creare şi de listare, după cum glăsuieşte gazeta.

O altă problemă a numitului studiu este amestecul neinspirat al surselor, luăm şi de la greii londonezi, dar şi de la unii licitatorii români ce practică autocumpărarea, şi case de licitaţii cu curse lungi, din România, dar şi galerii mai mari sau mai mici care organizează şi licitaţii. Cotele artiştilor sunt date exclusiv de vânzările publice, licitaţii, iar vânzările la galerii sau altele autodeclarate nu îndeplinesc condiţiile de obiectivitate şi transparenţă pentru a putea fi luate în calcul. Pe de altă parte, un fenomen clar spune că nicăieri nu se vând românii ca în România. Şi nici ungurii ca la Budapesta. Unii artişti la care ne uităm ca la carul lui Grigorescu se vând accidental prin străinătate şi doar cu gândul că vor fi revânduţi pe piaţa românească, cumpărătorii fiind, de multe ori, români veniţi special pentru aşa ceva. La fel, remarcabilul comerţ budapestan de artă acordă o firească atenţie pictorilor unguri, indiferent că noi îi facem români în contumacie sau nu.

Cu greu putem să-l numim pe Novak Vilmos, aka Vilmos Aba-Novak, un pictor român, tot la fel cum am putea spune despre un artist care a stat ani buni la Roma şi a lucrat la mari edificii din Ungaria că s-a stabilit undeva, fie şi la Baia Sprie, mai ales că Trianonul se aplica deja. Faptul că este numit direct pictor român s-a putea să îi creeze probleme centrifugice în mormânt. Şi în niciun caz nu-i putem numi pictori români pe toţi participanţii la colonia de la Baia Mare, de vreme ce unii doar au trecut pe acolo, în perioada când Nagybánya era în imperiul chezaro-crăiesc. În aceeaşi situaţie de românizare cu forţa şi postmortem se află Szonyi Istvan, numit, între paranteze, şi Ştefan, prin confuzie cu Ştefan Szönyi, pictorul pe care l-am evocat acum o săptămână, ca centenar uitat, el fiind născut în 1913, în România, unde şi-a trăit toată viaţa. Din puţinul ce se ştie despre Bertalan Vigh, nimic nu îl face român, nici măcar faptul că a lucrat la Baia Mare, dar este al 58-lea în catastiful negru al celor mai valoroşi pictori români.

Dar să ne amestecăm printre pictorii valoroşi. Primul, am aflat deja, este Brâncuşi. De fapt, este vorba de studiul său colorat pentru donşoara Pogany, vândut în iunie la Christie's, cu 1.517.875 lire sterline, ceea ce înseamnă, în euro, nu 1,5 milioane, cum scrie la catalog, ci cam 1,8 milioane, pound-ul fiind cam 1,2 euro. Într-o discuţie despre economie şi artă ar fi fost de reţinut, mai degrabă, notiţa despre drepturile de suită pe care le plăteşte cumpărătorul decât platitudinile despre viaţa lui Brâncuşi. La clasamentul celor 20 de sculptori din volumul "100 cei mai valoroşi pictori români" Brâncuşi este, inevitabil, pe primul loc, cu 26 de milioane de euro. Despre Madame L.R., vândută la Christie's, la Paris, în 2009, de acolo ni se spune că "preţul realizat" este de 29.185.000 euro. Este, probabil, o formulă după care au acţionat realizatorii clasamentului, au scăzut o serie de comisioane, de taxe, din preţul anunţat, dar sancţionarea acestui preţ se face doar când vreo firmă de profil calculează cotele unui artist. Când vorbeşti de un record, de niveluri mari şi uimitoare, nu te apuci să modelezi preţul anunţat cu care casa respectivă atacă istoria şi posteritatea. De aceea, nici nu se fac clasamente în care înghesui toată gama de vânzători, când, se ştie, câte case de licitaţie sau galerii de artă, tot atâtea obiceiuri, mai ales dacă funcţionează în spaţii cu culturi, practici şi realităţi diferite. Nici nu iei date din ani atât de îndepărtaţi şi atât de diferiţi. Ca să nu mai vorbim că arta este atât de greu de băgat în unităţi de măsură şi de valoare.

Important este ca, până la urmă, în comerţul cu obiecte de artă şi de colecţie să ţinem sus steagul, indiferent dacă este al lui Avram Iancu, după cum scrie în catalogul de licitaţie, sau un simplu prapor de biserică, după cum recunoştea în gura mare chiar celebrul deponent.