În 23 august trecut, alaltăieri, a fost vernisată expoziţia dedicată plasticienilor români şi Primului război mondial. Era o idee aproape obligatorie iar realizarea este plină de merite. La vernisaj, preţios fără a fi de ţinută, a fost enunţat de mai multe ori faptul că ideea expoziţiei aparţine directorului recent înlăturat al MNAR. Nu am cunoştinţă în ce măsură se pot împărţi meritele dar realizarea merită subliniată. Regia ne trimite în tranşee, sugerate apăsător dar nu angoasant, într-o semiumbră gri luminată de penelul marilor noştri artişti. Este o prezentare bogată fără a fi aglomerată, de înaltă ţinută, fără a fi emfatică, cu atmosferă dar şi informaţie.
"Atelier de front. Artişti români în Marele Război" prezintă lucrări de artă plastică realizate de artiştii noştri de atunci, unii mobilizaţi pe front, alţii dorind să omagieze jertfa ostaşului român şi, de fapt, a întregii societăţi. Iar acum o sută de ani, în România se petreceau fapte de mare dramatism şi eroism. Arta a fost chemată să nemurească aceste fapte dar şi să ne transpună în starea acelor vremuri. Atmsosfera de tranşee, lipsurile materiale, sărăcia, frigul şi foamea, bolile mortale, coada la pâine, refugiul, jertfa pe front a militarilor dar şi a civililor, prizonieratul, exotismul soldaţilor ruşi se regăsesc în expoziţia foarte bine structurată şi gândită în ineditul spaţiu ce aminteşte atât de bine de câmpul de bătălie. Astfel, avem "Scene de luptă, chipuri de ostaşi", "Alegorii ale războiului", "Victimele colaterale ale răboiului", un termen modern care reflectă o situaţie veche de când există războiul pe lume, "Convoaie de prizonieri" şi "Convoaie de refugiaţi", "Lagăre de prizonieri" români, în Bulgaria, unul dintre aceşti fiind Nicolae Tonitza, "Sărăcie şi foamete", "Aspecte ale Revoluţiei ruse la Iaşi".
Dincolo de tematica expoziţiei, avem încă o dată ocazia de a înţelege ce mari artişti sunt pictorii noştri din prima jumătate a secolului trecut. În creaţiile de mari dimensiuni şi foarte cunoscute dar şi în cele mai mici şi prea uşor trecute cu vederea, descoperim arta fără cusur şi de mare impact a artiştilor noştri, cu nimic mai prejos faţă de creaţiile colegilor lor din Vest pe care le admirăm în muzee de artă modernă. Să ne oprim şi să admirăm teribilul "Zeu al războiului" de Paciurea, o încrâncenată încleştare de luptă, un "Mărăşeşti" neaşteptat realizat de Emil Lăzărescu, "Coadă la pâine" de Tonitza dar şi mărturiile din prizonierat ale marelui pictor, dramatica scenă "Iisus printre mormintele eroilor din Primul război mondial" de acelaşi Stoica D, tot din 1917, "Convoi de refugiaţi" de Dumitru Brăescu, mică, aproape insignifiantă, dar de o uriaşă şi foarte modernă forţă de sugestie, Dimitriu-Bârlad cu celebrul său monument de la Buşteni dedicat grenadierului Muşat, cel care a continuat să lupte pe front, până la jertfa finală din august 1917, deşi i se amputase mâna stângă, sculpturile lui Jalea, sculptorul ce şi-a pierdut şi el mâna stângă în Primul război mondial, opera sa esenţială fiind realizată cu mâna rămasă, emblematica "Eroina Ecaterina Teodoroiu", de la a cărei jertfă eroică tocmai a trecut un secol, pictură de Camil Ressu pe care nu prea îl asociem cu Primul război mondial deşi marele artist a iniţiat societatea "Arta română" la Iaşi, în 1917, în refugiu, împreună cu Dărăscu, Iser, Ştefan Dimitrescu, Marius Bunescu şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea şi Oscar Han. Pe toţi aceştia îi descoperim, cu evlavie, în expoziţia deschisă acum două zile la muzeul Naţional de Artă dar şi, cu interes de colecţionar, în licitaţiile de artă de la noi.
Vernisajul expoziţiei a avut loc miercuri, 23 august, când se împlinea un secol de la moartea eroică a Ecaterinei Teodoroiu şi de la stingerea preotului Alexie Mateevici, cel care cu mai puţin de o lună înainte publicase oda naţională "Limba noastră". Multe lucruri interesante şi paradoxale ni s-au întâmplat acum 100 de ani. Limba noastră a devenit imn al unui stat rupt din pământurile românilor dar care încă ezită să recunoască faptul că vorbeşte limba română. Excepţionalul monumentalist Alexandru Plămădeală, pe care îl cunoscuse în scurta sa viaţă, îi ridică un bust la căpătâi. Bustul fusese realizat la Bucureşti, în 1933, montat pe postamentul de marmură al inginerului Leviţchi în 1934 şi sfinţit la 19 mai 1938.
Mateevici apare într-un prim monument în 1923. Este vorba de "Apostolii Basarabeni, Martiri ai Sfintei Cauze Naţionale", după cum suna inscripţia, şi îi erau dedicat lui Alexie Mateevici şi altor doi tineri luptători pentru emanciparea românilor basarabeni, Simeon Murafa şi Alexandru Hodorogea. La 20 august 1917, un grup de soldaţi ruşi bolşevizaţi, puşi pe rele, adică jaf şi crimă, îi ucid cu sălbăticie, la Chişinău, pe cei doi patrioţi români. Mustafa scrisese vestitul manifest "Cine-s moldovenii?" şi tot în Cuvânt Moldovenesc, pe care o conduce, publică Limba noastră. La dezvelirea monumentului realizat de Vasile Ionescu-Varo, la 29 septembrie 1929, au fost prezenţi vestitul general Berthelot, Ion Inculeţ şi Pan Halippa. În 1940, când Stalin smulge Basarabia, basorelieful cu chipul lui Mateevici şi cel al lui Murafa sunt evacuate la Bucureşti în timp ce portretul lui Hodorogea, împreună cu alte bronzuri cum ar fi vulturul şi coroana regală, au dispărut pur şi simplu. În 1962, când sovieticii au demolat clopotniţa din parcul Catedralei, au ras şi resturile monumentului, transformat în fântână. Minunea constă în faptul că monumentul, distrus de bolşevicii de mai târziu, a fost refăcut, aproape identic, şi redezvelit acum aproape un an, la 93 de ani de la ceremonia iniţială de inaugurare. Vasile Ionescu-Varo a realizat şi modestul monument de pe strada Silvestru din Bucureşti, dedicat eroilor războiul din 1916-1919, monumentul cavaleriştilor de pe dealul Coşna din Pasul Oituz şi monumentul Ecaterinei Teodoroiu din Brăila.
Un alt monument dispărut şi niciodată refăcut, evocă o dramatică faptă de eroism din ciudatul război ce a urmat armistiţiului din 11 noiembrie 1918. Stan Poetaş s-a născut în 1870, la 19 ani a devenit ofiţer iar la 49 cădea în luptă, lovit mişeleşte. A luptat în Dobrogea, pentru apărarea Bucureştiului dar şi la Mărăşeşti. Acum 101 ani, la 23 august 1916, lupta la Bazargic, în Cadrilater, apoi capturează 7 tunuri turceşti pe care le trimite la Bucureşti, să fie închinate statuii lui Mihai Viteazul. În 1918, când se încheie Primul război mondial, românii continuă lupta împotriva bolşevicilor, fie la Vest, în Ungaria, fie la Est, pe Nistru. Descrierea acelor momente în Basarabia nu pot decât să ne îngrozească. Generalul Stan Poetaş este trimis să restabilească ordinea în Estul Basarabiei, unde hoardele de bolşevici treceau Nistru şi se aliau cu elemente din populaţia locală în lupta împotriva armatei regale române. Într-un moment de haos, generalul Stan Poetaş a fost împuşcat din spate de un bolşevic de origine română din banda lui Bărbuţă, şi el de-al nostru. Soldaţii săi aveau să îi recupereze trupul mutilat şi batjocorit peste două zile. În 1920 se lansează iniţiativa ridicării unui monument generalului martirizat iar cineva are ideea ca banii să fie cotizaţi de localităţile care se răsculaseră împotriva românilor în 1919. Peste 10 ani, în 1929, numitul S. Fosu, care îl împuşcase din spate pe general, avea să fie descoperit, capturat, judecat şi executat. La 31 octombrie 1921, era dezvelit la Soroca monumentul generalului Stan Poetaş, apreciat atunci ca fiind "cel mai mare până acum pe care patria l-a ridicat în amintirea unui erou din vremea războiului". Avea 3 metri, soclul de granit avea 4 metri şi era realizat de George Dimitriu. Scrie presa vremii: "fruntaşii oraşului Soroca au ţinut să sărbătorească pe sculptor, ca un omagiu adus artei române".