PLASAMENTE ALTERNATIVE Vorbiri de pictură albastră

Acum, vorbind honestly, mă aşteptam la mai multă vâlvă la anunţarea veştii. A veştii că Horia-Roman Patapievici, "scriitor, filozof şi manager cultural", a devenit preşedinte al Artmark, celebra casă românească de licitaţii de artă. Ghilimele înseamnă pur şi simplu citat din comunicatul care ne aduce vestea. Profesionist, ca de obicei, comunicarea Artmark ne luminează: Manuela Plăpcianu, care, ca ieri, se alătura Artmark venind din poleita lume bancară, renunţă la funcţiile de CEO şi preşedinte Artmark, dedicându-se unei pasiuni evidente, proiectele educaţionale. Sarcinile sale sunt preluate nu de o singură persoană, ci a fost nevoie de doi bărbaţi pentru asta. Altfel spus, Alexandru Bâldea, acţionarul majoritar al Artmark şi lucrător la acest proiect de la începuturile sale, preia atribuţiile de CEO, iar funcţia de preşedinte Artmark revine lui Horia-Roman Patapievici, persoană publică larg cunoscută, de unii apreciat intens, de alţii contestat la fel.

Şi dacă tot apreciam profesionalismul comunicării de la Artmark, propun să privim tocmai din această perspectivă faptul că schimbarea din conducerea de la Artmark a fost anunţată luni, 23, exact înaintea licitaţiilor de marţi, 24, şi miercuri, 25. În presă, în cea mai mare parte, comunicatul a fost preluat ca atare, fără nicio modificare sau cu mici tentative. Acolo unde s-a încercat şi altceva, am avut surpriza de a descoperi că "grupul Artmark este o platformă privată de promovare culturală, apărută în 2008, care ajută la dezvoltarea pieţei româneşti de artă". Riscând să par desuet, voi continua să consider că Artmark este, în primul rând, o casă de licitaţii de artă şi nu "ajută" la dezvoltarea pieţei de artă, ci chiar face parte din acest peisaj straniu, slab dezvoltat şi fără principii.

O scuză pentru lipsa unor discuţii tumultuoase despre noua numire de la Artmark, pe care, probabil, se şi miza, ar putea fi chiar continuarea comunicatului de presă cu un fel de scuză la vestea dată. De am făcut ochii mari, ne liniştim aflând că "principalul mandat al noului Preşedinte este coordonarea internaţionalizării operaţiunilor grupului, incluzând promovarea în spaţiul european nu doar a artei contemporane româneşti, dar şi a valorilor patrimoniului cultural naţional, precum şi, nu în ultimul rând, continuarea demersurilor de profesionalizare şi accesibilizare a pieţei româneşti de artă". Fiind capabil, în continuare, de onestitate şi sinceritate, chiar cred că Patapievici este bun la aşa ceva, dar nu pot să nu mă întreb dacă aceste criterii generoase şi ample chiar fac parte din fişa de post a Artmarkului, semănând mai mult cu scopul şi destinul unor instituţii de stat, inclusiv ale ICR, cu buget şi aparat pe măsură. Din oferta Artmark de până acum doar "Cuminţenia pământului" s-ar preta la o "internaţionalizare", relaţia cu piaţa externă a comerţului cu artă din România fiind axată, de obicei, pe dibuirea, în vânzările de acolo, a unor oferte româneşti care se dau cu preţuri mai bune la noi şi numai la noi.

Din acest punct de vedere, al ambiţiilor culturale, numirea lui Patapievici la Artmark este explicabilă. Cât a fost el preşedinte la ICR, praful s-a scuturat de pe un stil vetust şi de mare inerţie în funcţionare. Sunt multe de reproşat acelor mandate, dar măcar ICR-ul a intrat în faţă. Dacă ne gândim şi la menirea unei case de licitaţii de artă, sigur mai potrivit ar fi fost Andrei Pleşu în această poziţie, din cauză de studii şi activitate, el ştiind mult mai mult cu arta plastică şi cu cultura. Horia-Roman Patapievici nu este la prima sa prezenţă la Artmark, dimpotrivă, a prezidat mai multe întâlniri, ba chiar a prezentat o licitaţie, la un moment dat, într-un clip nu prea convingător, aşa cum au făcut mulţi dintre cei care se află acum în Consiliul de Excelenţă al Artmark.

Evident, la Artmark se lucrează în viitor, şi nu susţin asta doar pentru că, pe site, evenimentele din 2010 încoace apar că toate s-au petrecut deja într-un invariabil 2015. Numai că drumul este lung şi anevoios, iar la capăt, de se va ajunge acolo, nu va zâmbi nicio recunoştinţă. Rămân, desigur, vânzările de obiecte de artă sau de colecţie, licitaţia life sau online şi orice activitate conexă, dar conexă puternic, nu doar că e cu tablouri şi sculpturi din alea. De aceea, mai bine s-ar vorbi de Sabin Bălaşa, pe care casa de licitaţii îl numeşte "artistul 100% al momentului", acest titlu nevenind din vreo conformitate cu gustul public din această clipă ori vreo explozivă fashionalitate a artistului sau a operei sale, ci din simpla statistică a vânzării tuturor celor 12 (douăsprezece) oferte din licitaţia "Albastru de Sabin Bălaşa". Îşi mai aminteşte cineva de efemera Janine a lui Adrian Sârbu şi prezentarea sa de modă "Á la decouverte de Brancusi"? La Bălaşa moda vine mai greu, că e cu nuduri.

Din suta la sută lipseşte, totuşi, poziţia cu numărul 9 din catalogul iniţial. Acolo era o super sculptură, poate singura, o prezentare 3D a personajelor lui Sabin Bălaşa. Aflăm că forma în care a fost turnată sculptura din fibră de sticlă a fost distrusă, după ce s-au făcut două exemplare. Unul se află la familie, care se gândeşte la un foarte potrivit şi necesar muzeu dedicat pictorului. Atunci, exemplarul propus la vânzare la o estimare de 80-140 de mii de euro este cel pe care îl tot vedeam prin vila lui Columbeanu prin vremurile când Moni plus Iri egal love. El deţinea această sculptură de care ştiam, de atunci, că este unică. Problema este că pe perete avea şi o pictură de Sabin Bălaşa reprezentând-o, ca pe un nud din lumea sa fantastică, chiar pe Anna Lesko, cea care a precedat-o pe Moni în casa, inima şi toate cele ale lui Iri. Dacă nu apare în lista rezultatelor sută la sută înseamnă că a fost retrasă, aşa că nu se fluieră şi nu se pune.

Lui Sabin Bălaşa i s-au aruncat multe în cap şi în obraz, după 1989. Este de discutat mult şi temeinic despre ce artist avea voie să mai scoată capul din pământul ruşinii după căderea lui Ceauşescu, mai ales că diviziunea muncii, unii cu gura, alţii cu pensula, a continuat fără vreo umbră de jenă şi după acel astral moment de cotitură din istoria românilor. În plus, Bălaşa era o adevărată legendă a preţurilor cerute pentru lucrările sale. Cele două decenii de scriitură săptămânală în acest domeniu, pe care le-am aşternut deja, îmi permit să amintesc, negru pe alb, cum îl apreciam pe artist ca fiind unul dintre puţinii cu o operă originală şi puternică pe vremea când i se reproşa inclusiv albastrul, azi punct central al proiectului de marketing, sau cum am salutat apariţia sa în licitaţii, pentru prima dată. Despre Bălaşa se ştia doar că are preţuri mari, dar nimeni nu pronunţa cifre. Ca analist al pieţei de artă, îmi doream un preţ de adjudecare pentru Sabin Bălaşa aşa cum îşi doreşte căprioara apa rece de izvor, orbul lumina, surdul muzica şi aşa mai departe. Când a venit, era de vreo 17 mii, mult, dar departe de sutele de mii vehiculate. Artmark a vândut constant din Sabin Bălaşa, chiar şi un Eminescu plutind. Acum, la pictură în ulei pe pânză, minimul a fost de 2,8 mii şi maximul de 14 mii de euro, adică o cotaţie stabilă spre sus.